Dialoguri: o propoziție despre timp

 


Axya:

Mă gândesc la timp, la faptul că îmbătrânim . Spune-mi o propoziție  despre timp!

Giaxya:

  - În renaștere și Evul Mediu existau multe imagini intitulate copiii lui Saturn. Îți amintești , poate, că astrologia apare în artă foarte des. În ultima vreme, am citit mult despre  astrologia vedică. De aici reiese că, pe undeva,  TOȚI suntem copiii lui Saturn!

 Axya :

- În ce sens?

 Giaxya :

- Saturn ( Cronos) își mănâncă proprii  copii. Saturn este timpul. Prin urmare, corpul nostru este consumat de timp, îmbătrânim, murim și suntem redați pământului... Ar fi bine să începem să vedem dincolo de simboluri... 

 

Portret Georgeta Istrate, de Murivale Mureșan Vasile


      Celebrul pictor român Murivale Mureșan Vasile obișnuiește să ofere un cadou inedit  celor care îi vizitează expozițiile: un portret făcut la foc automat. Mai bine zis, contra cronometru! Până acum am strâns două astfel de portrete . Am înregistrat ultima conversație în timpul actului artistic, pe care o redau în această postare. Menționez că nu-mi place să fiu modelul unui artist, fapt care reiese și din conversația de mai jos :



Ochi de vrăjitoare


 Ei bine, pe o muzică de fundal , artistul mă invită să iau loc pe scaun. Însă...


- Geta, te uiți numai la mine!


- Numai la tine!


- Nu încoace sau încolo, căci eu lucrez acum la... presiuneee!


-Apoi se adresează unui domn din apropiere: tu numeri?


- Număr până la o sută...


- Nu, nu, nu, nu, nu!, zice artistul. 101, 102, 103, până la 220...


- Bine!


El încearcă  să mai zică ceva, dar artistul intervine... și când îți zic motor, tu începi cu număratul!


 Muzica din fundal devine mai alertă . La un moment dat, maestrul zice : motor!


Apoi către mine:

-  Ah, ce ochi ai! Numai la mine te uiți!
Numai la mine Georgeta, numai la mine!
.... Ochii tăi ăștia așa de, de, de, de... vrăjitoare!
Șșşşş, taci Murivale, nu te...


Îl interup: nu ești primul care-mi zice  chestia asta!

  - Păi, tu nu vezi ce ochi ai? Domnul trebuie să-ți facă zilnic complimente... nu, nu râde, stai așa că tre să fac și... 

Muzica devine mult mai antrenantă.


- Nu, nu mișca, tu nu te uita ce fac eu aicea! În final poate că-mi iese, poate că nu-mi iese!


Eu râd și spun că nu pot să m-abțin...


- Nu, nu te abține, dar abține-te!!! Știu că lucrezi la muzeu și că stai lângă Andreescu ăla toată ziua... Ha, ha, ha... Nici eu nu am voie să vorbesc că dup' aia trece timpul și...


Adaugă : portretele astea la maximă viteză au un adevăr al lor!


O voce din apropiere zice:


- Ce chestii bune!


Se referă la tratația de pe masă.


O voce de femeie se scuză: altceva n-am să vă ofer de data asta!
 
Artistul, peste ei, vorbind cu mine:


   - Și eu trebuie să fac observația, să... nu-ți mai explic ce-i cu... 

Se schimbă ritmul muzicii. Devine  mai alert.  Cineva scârțâie o ușă, dar eu nu am voie să mă mișc.

La un moment dat  se face tăcere. Pe fundalul muzicii se aude doar creionul pe hârtie. 

Și respirația artistului...

 Ești senzațional!

     O doamnă, al cărei nume nu-l cunosc, morfoleste ceva și cu o voce oarecum nemulțumită și lipsită de culoare zice: nu știu cui îi zice, deci te sun mâine, nu știu cum o să facem, să trec pe la tine pe la atelier. (Nu-mi mai aduc aminte chipul doamnei respective, căci la vremea la care transcriu această înregistrare au trecut deja vreo opt luni de la eveniment).

Pare nemulțumită că nu-i acordă  întreaga atenție, căci venisem eu.


El nu-i răspunde, desenează!


   Femeia continuă monologul și, la un moment dat, spune că abia acum când nu mai are treabă cu lumea acumulează nu știu ce. Apoi râde și spune că se face colecționar. Un bărbat din apropiere intră în discuție cu ea. Râd amândoi. 

Muzica își face treaba, creionul maestrului la fel.


Ea vorbește de un proiect de site de artiști... Portofoliu și mai multe chestii

Eu îi spun maestrului râzând : ești senzațional!


Ajunsese la final, nu mai știa numele de familie. Ca ieșit din transă, ma întreabă:

-  Georgeta și mai cum? Istrate. A, da, Istrate!


Muzică...


-Ai numărat?, îl întreabă pe cel însărcinat cu treaba asta.


- Până la 100 ai ajuns!, zice interlocutorul râzând.


-  Nu, nu, nu l-am terminat mă, că altfel știi cum e: mă lenevesc și nu mai, cum să zic, nu mai urmăresc o chestie care-i foarte esențială... când faci repede, repede, nu pui toate flecuștețele, știi? Și atunci te obligă un pic la...Gata, nu mai pun că...


Bărbatul: gata vezi ca nici la o sută n-am ajuns!


Eu râd și spun: e perfect!!! Merci , Muri !

 


Georgeta Istrate

Dialoguri - psihologie , simboluri , magie, evoluție



Axya :

-Ce ai mai citit în ultima vreme? Despre ce vrei să discutăm astăzi?

Giaxya:

      - Citesc niște capitole dintr-o carte în engleză, despre ritualuri interzise și lucrul cu diverse entități, din tratate vechi europene. Probabil ți-ai dat seama că este  vorba despre ceea ce numim demoni. 

Axya :
 
-Ai descoperit ceva interesant, demn de luat în seamă?

Giaxya:

 
 - Ce mi se pare interesant este că victima făcea cel puțin jumătate de treabă sau toată treaba. Și asta pentru că cel ce practica astfel de ritualuri și magie avea grijă  să meargă la victimă și să o anunțe că o să îi facă și o să îi dreagă și cutare lucru o să i se întâmple. Autorul, care analizează astfel de tratate, explică faptul că este  vorba despre autosugestie. Sigur că există și alte metode făcute în secret. Dar ce să vezi , ne cam atacăm singuri, crezând în ce zic ceilalți care, fără să știe, practică uneori magia neagră, vorbindu-ne urât și încercând să ne distrugă. Chiar și azi, cei mai mulți oameni sunt obsedați de întrebarea : mi s-a făcut magie? Mă atacă cineva energetic?

    Axya:

-Tu ce crezi, autorul are dreptate?

 Giaxya :

      -De fapt, nepunând granițe în viața noastră, în contact cu ceilalți, ne autodistrugem. Nepunându-ne viața în ordine, fugind de colo colo, în funcție de trend, de guru, de mode și de nesiguranțele noastre, suntem o pradă sigură pentru orice atac. Și chiar fără niciun atac, ne atacăm singuri, ca o formă de sinucidere energetică lentă, aș zice eu. Un sfat bun pentru cei ce vor să se cunoască, ar fi să se ocupe  în tăcere de evoluția proprie și de interesele în diverse domenii. Nu este bine a încerca să oferi cuiva nu știu ce adevăr, fără să ți se ceară. Ceilalți fie râd, fie te vor ataca, fie fură de la tine chestii , te copiază și apoi își bat joc. Din păcate, cam așa se comportă oamenii, cu foarte mici excepții. În ultima categorie sunt cei ce vor să evolueze...  





Oana Radu sau tortura și binecuvântarea creativității



     Oana Radu! Așa se numește ființa care mi-a trezit sentimente artistice cum rar mi-a fost dat să trăiesc. Doar prin simpla apariție!!! Am  scris atunci un mic articol pe blog :  https://romaniaitaramea.blogspot.com/2020/11/vizitatoarea.html

 

O mare necunoscută 

   

     Înainte să plece de la muzeu, i-am cerut numărul de telefon, în ideea de a afla mai multe despre munca ei. Vreau să vă spun că, în telefonul meu, ea se numește Vizitatoarea, la fel ca articolul pe care l-am scris atunci. Chiar dacă ulterior i-am aflat numele , nu l-am schimbat și în telefon. Mi se pare  misterios, la fel ca momentul magic în care am văzut-o pentru prima dată. 

    Am descoperit de pe site-ul ei că, în lumea modei, este foarte cunoscută. Însă pentru mine era o mare necunoscută. Și am luat-o ca atare.   

    Câtă vreme am lucrat în presă, mi-a plăcut să scriu în mod special despre persoane cu abilități deosebite care nu cunoscuseră celebritatea. Nu știu în ce măsură Oana Radu se încadra în această categorie, dar cum să nu vrei să afli mai multe despre această explozie de creativitate?


De ce mă așteptam la un refuz ...

   

     Am întrebat-o, într-un mesaj pe whatsap, dacă ar fi de acord să-mi  acorde un interviu.  Neștiind câtă valoare  ar avea  pentru ea ca o supraveghetoare de muzeu să scrie despre munca ei, m-am așteptat la un refuz. Și spun asta pentru că am încercat o dată să pun niște întrebări unui critic de artă celebru în România, care m-a refuzat. Și a făcut-o într-un mod disprețuitor. Chipul acesui om transmitea ceva de genul: este sub demnitatea mea să răspund la întrebările unei ...supravehetoare! Se vedea pe chipul acestui om că sunt un nimic. Chiar mi-a făcut un semn să dispar din fața lui.  Desigur, nu am vrut să par o victimă povestindu-vă toate acestea, însă în contextul dat, am ținut să explic  de ce mă așteptam la un refuz. Spre bucuria mea, Oana Radu a fost de acord. Cred că până la urmă depinde de frumusețea de caracter a fiecăruia, de noblețea spiritului din fața ta.

      Cum spuneam, Oana Radu   a fost de acord să răspundă întrebărilor mele. Ceea ce  a ieșit m-a transportat iarăși într-un sentiment unic, am retrăit clipele în care am văzut-o atunci în muzeu. Fascinant!

 

  Rochii modelate direct pe corp!



   - Cum îți vine inspirația? Descrie-mi starea pe care o ai în momentul în care aripa ei te atinge . Ce simți și ce faci practic în acea clipă , așa încât momentul magic să nu dispară?

 




    - Pentru mine, inspirația înseamnă imagini care se cristalizează singure în minte, se conturează de la sine. Apoi, poate cel mai important moment este acela în care încerc să modelez, cu ajutorul materialului, ceea ce văd. Aproape niciodată nu desenez rochiile pe care vreau să le creez! Le produc direct ca machetă, de cele mai multe ori le modelez direct pe corpul meu. Am în atelier tot ceea ce aș avea nevoie pentru a face lucrurile în mod “corect”. De  multe ori însă, am avut nevoie să croiesc o rochie atunci când am călătorit, pentru că voiam fie să o port la un anumit eveniment, fie pentru  o ședință foto. Din acest  motiv, corpul meu a fost cel mai la îndemână “manechin”. În Heidelberg de exemplu, a trebuit să cos o rochie de mireasă pentru o ședință foto. Am făcut-o uitându-mă în oglindă și modelând materialul pe mine, folosind bolduri. 

 



Roșul - forța focului ce lasă doar esențele să trăiască!


    - Ai spus atât de frumos că roșul este culoarea ta preferată. În afara faptului că arată bine în fotografii , că ființa care poartă o rochie roșie este mai atrăgătoare ( clar, nu trece neobservată!), ce trezește în sufletul tău această culoare?- (o muzică, o emoție, un vers, o magie, o stare care-ți modifică trăirile, viață, zbor, atemporalitate….) Dezvoltă cât poți, ia-ți timpul necesar, observă-ți reacțiile când te gândești sau când privești culoarea aceasta. Las-o câteva momente să te cuprindă , simte -o, apoi povestește-mi. 

 


 



     - Roșul,  pentru mine, înseamnă intensitatea și ritmul cu care ne trăim, de fapt, viața. Poate că reprezintă ceea ce simt cu adevărat în interiorul meu. Dacă mi-aș imagina forța unui artist, în momentul în care creează, ca având culori, atunci cu siguranță culoarea roșie ar fi prezentă drept unul dintre elementele principale ale creației! Este o culoare a vitalității, o culoare care te aprinde și te transformă, nu lasă pe nimeni neatins. Dinamismul ei accelerează timpul. Roșul  are forța focului în urma căruia doar esențele tari rămân! Este o culoare care accentuează adevăruri și care metamorfozează privitorul. Pentru mine, în mod special, reprezintă culoarea unui nou început, a renașterii personale, a reinventării. Și cred că o femeie care poartă roșu își afirmă puterea și vitalitatea... Iar dacă ar fi să aleg o muzică, mă gândesc la anumite acorduri de fado, care mă duc cu gândul la Portugalia, la Amalia Rodriguez sau la bolerourile de neuitat ale lui Augustin Lara, atât de îndrăgite de personajul lui Gabriel Garcia Marquez.

 

 Locuri diferite inspiră  vise diferite

 

 În călătoriile în care mergi, simți un parfum unic pe care numai acel loc îl are? Cum înserezi acest parfum în creațiile tale, așa încât cei care privesc o rochie făcută de tine să fie învăluiți în magia lui ?

 

 






      - Cu siguranță, fiecare oraș în care am locuit a fost diferit. Fiecare oraș are o energie pe care, la nivel subtil, o percepem. Firește, fiecare dintre noi rezonează diferit cu locurile vizitate sau cu orașul de reședință. Dar anumite amprente există deja în fiecare loc. Pentru mine, cea mai mare surpriză a fost să remarc faptul că visele sunt atât de diferite dintr-un oraș în altul. Nu mi-am dat seama de asta decât atunci când am locuit mai mult timp într-un oraș. În Barcelona visele au fost atât de diferite de București! Aș putea spune chiar că există o mare diferență între Veneția și Roma, Heidelberg și Paris, Brighton sau Ibiza... În fiecare oraș în care am locuit, am încercat să îmi aleg materialele de la case de țesături  cu tradiție locală. Acest lucru  face ca texturile și imprimeurile să fie adaptate la clima orașului, la tradiție și , de ce nu,  la... savoarea locală!

    Întotdeauna însă, am simțit că mi-aș fi dorit să pot dărui mai mult orașului în care trăiesc, să pot împărtăși mai mult din esența lui. Cred că asta este și tortura oricărui creator și în același timp binecuvântarea faptului că mereu rămâne atât de mult de exprimat. Una dintre dorințele mele mai vechi este să fac câte o rochie inspirată din piesele de arhitectură importante ale fiecărui oraș în care trăiesc.

 

O întrebare ciudată? Poate că nu...


   - Mi-a venit o idee! Te-ai gândit vreodată să numești rochiile după locul care te-a inspirat? De exemplu : Rochia Londra; Rochia Brașov, Rochia Barcelona… Sau , dacă inspirația ta a venit într-un parc sau într-un local,  cum ar suna Rochia Herăstrău, Rochia Carul cu bere sau Rochia Hanul lui Manuc ...Te-am făcut să zâmbești? Asta este și ideea!

 




     - Da!!! Îmi făcusem o hartă și încercuisem orașele în care am prietene și unde le pot trimite rochiile pentru ședințele foto. Începusem cu orașele din Europa, am descoperit apoi că reușeam să ajung mult mai departe cu ajutorul lor, în destinații chiar foarte exotice. Mi-aș dori foarte mult să reușesc să fotografiez mai mult orașele din România, mai ales din zona Transilvaniei, după care tânjeam foarte mult când locuiam în Barcelona. Mi-aș dori să fac rochii inspirate de arhitectura castelelor noastre și să fac o astfel de colecție. Recent, am fost onorată să particip cu rochiile semnate de mine, în cadrul unui proiect cultural desfășurat de Asociația Pentru Patrimoniul Regal Peleș (https://patrimoniupeles.ro/ ).  Acest lucru m-a făcut să mă gândesc la o colecție de vară inspirată de rochiile Reginei Maria, atât de îndrăgită de noi toate.


 Contraste!...Complicat de frumos!

   

   - Când te-am întâlnit la muzeu, erai îmbrăcată într-o rochie lungă, minunată, diafană, fascinantă. Impactul a fost atât de puternic la vederea acelei rochii, încât nu mi-am revenit toată după amiaza . M-am simțit de-a dreptul hipnotizată. Mai sunt rochii lungi pe lumea asta, dar nu-mi explic de ce m-a marcat în felul acesta rochia creată de tine. Era ceva unic , o purtai într-un fel anume... Nu știu, cred că rochia și fata se potențau reciproc. Ce părere ai despre asta?

 

 





 

     - Este una dintre ” criticile ” pe care le primesc atât de des și întotdeauna cu zâmbetul pe buze: rochiile create de mine sunt lungi până în pământ! Este poate felul în care mă văd eu ca femeie și felul în care înțeleg feminintatea. Ținând cont că suntem în 2021, poate că este un contrast destul de mare între modul în care trăim astăzi -  toate rolurile noi pe care ni le asumăm ca femei, toate provocările și toată dinamica modernă și  aceste rochii lungi, diafane, din materiale prețioase, pe care cu atât de multă naturalețe îmi vine să le cos. Cred că are legatură  tocmai cu  acest contrast între, pe de o parte femeile puternice, care suntem fiecare dintre noi, luptătoarele neobosite, mințile permanent active și delicatețeațea si frumusețea în care o rochie lungă îmbracă un corp de femeie, aerul puțin regal și doza de mister. Toate acestea împreună, mi se pare că reușesc mai degrabă să întregească un portret al femeii moderne în comparație cu  o rochie scurtă și comodă.

 

 Îmblânzirea ... materialului!!!


  - Ai spus că lucrezi doar cu bumbac și mătase, că aceste materiale îți par vii. Crezi că aceste țesături atât de plăcute la atingere, au propria lor aură ce contribuie la magia prezentării? ( Fiecare întrebare pe care ți-o pun mă duce cu gândul la momentul în care te-am văzut la muzeu. Păreai o zeiță, o făptură misterioasă care exercita asupra mea un magnetism incredibil. Ceva imperceptibil era și nu era…Greu de pus în cuvinte).

 


    - Am o fotografie cu mine de când eram foarte mică, cred că vreo 5 ani: mă sprijineam cu o mână de cățelul meu și în cealaltă mână țineam mica și  prețioasa mea colecție de materiale din ziua respectivă. Vecina noastră era croitoreasă. Mergeam uneori în vizită la ea , pentru a degusta dulcețurile făcute în casă. Îmi dădea voie  să îmi aleg din resturile de materiale rămase de la tipare. Nu vă pot descrie încântarea cu care le priveam pe fiecare în parte! Cât de intens reușeam să visez doar atingând câțiva centimetri de material; de cele mai multe ori țineam în mână un petic mic, cu  formă tare ciudată, din cauza decupajului anterior, cules dintr-un sac ținut sub mașina de cusut, din care de fiecare dată, ieșeam plină de capete de ațe și praf. Magia asta am trăit-o atunci, cu aceeași intensitate cu care am trăit vizitele mele de mai târziu, în Barcelona, la Ribes y Casals, un magazin cu tradiție de la 1900. Trei etaje dintr-o clădire superbă, pline cu mătase sălbatică, țesături din cele mai fine, materiale pentru rochii flamenco, bumbac natural și materiale pentru renumitele lor spectacole de carnaval de stradă...

 


 

    Abia după atâția ani de lucrat cu diverse țesături, pot spune că simt într-adevăr că materialul are o anumită voință proprie. Te ghidează el însuși în procesul creației, sau uneori chiar îti impune  ce anume vrea să devină. Sunt și momente în care te lupți cu el și pierzi lupta, sau reusești să îl îmblânzești, să îl faci să ți se supună, să folosești forța lui pentru a construi ceea ce vrei. 

 

 Doamne! Atât de romantic...

  

    Vizitele în magazinele cu materiale înseamnă a mă putea lăsa purtată de toate posibilitățile pe care mi le deschide interacțiunea cu materialele. Procesul prin care le aleg este în sine magic pentru mine. Mai degrabă consider că mă las purtată de un vis sau altul, de o creație sau alta. De multe ori ele te aleg pe tine, te seduc și nu te lasă să pleci acasă fără să le iei cu tine, nu te lasă poate nici să dormi, îți dau impresia că se lasă modelate de tine, ca apoi să le porți, să atragi o privire sau alta, să îți faci un nou prieten, o nouă cunostință, să călătorești mai apoi într-un loc sau altul, să topești o inimă sau alta, să iei un avion sau altul, să îți transforme în final viața, mai mult decât ai fi crezut vreodată că o poate face un petic mic de material.

 







 Materialul are voință proprie!




     Reușita o consider atunci când pot modela materialul așa  încât să obțin exact ceea ce văd in mintea mea. Deși, de multe ori, materialul te poate ghida către o formă nouă, poate chiar mult mai interesantă decât cea care apare inițial în minte, materialul are o voință a lui, are imprimat în el o forță anume, care lucrează împreună cu tine la creația respectivă.

 

 Georgeta Istrate

 

 Mai multe despre Oana Radu găsiți pe:

 https://www.facebook.com/maisonoanaradu/

 

 

La psiholog. De vorbă cu Florentina: Forța cuvintelor stă în emoția rostirii

  - Cât de importante sunt cuvintele? Care este puterea lor?   -   Cuvintele se formează în interiorul nostru. Limbajul este un rezult...