luni, 27 septembrie 2010

Viaţa printre tufişuri




Doi ochi, ca două lumini
printre tufişurile întunecoase
împlântate în noroi
ca veşnice obstacole.

O mare de ochi,
ca un ocean de lumină
căutând printre crengile
misterioase şi ameninţătoare
sensul vieţii.

O continuă urmărire
o neîntreruptă alergare
o luptă crâncenă
pentru supravieţuire
a unei ciute
în faţa unei haite de lupi
a unui cântec
printre zgomotele asurzitoare
ale tunetului.

Doi ochi nesiguri
trec înfricoşaţi
de fiecare tufiş,
oftând uşuraţi
că  încă
nu s-a întâmplat nimic rău.

Taci!...
Se aude un şuierat ameninţător...

Ce va fi dacă voi trece
Şi de acest tufiş?


Un pumn?

O bâtă?

Un ochi scos?

O strângere de mână?


Sau poate că acesta
este ultimul dintre tufişurile
de care trebuie să mai trec...

După el, vor veni:
nesiguranţa...
neştiinţa...
necunoscutul...
nimic...


Georgeta Istrate

sâmbătă, 25 septembrie 2010

Blestemele şi efectele pe care le generează





   Cuvintele sunt gânduri rostite, care au puterea de a construi sau de a distruge. Ele  rămân ca o informaţie ce se va materializa, mai devreme sau mai târziu. Un cuvânt de încurajare, spus la momentul potrivit, poate să salveze o viaţă; un cuvânt folosit greşit poate crea iadul pe pământ. 

 Efect de bumerang

    Cu mulţi ani în  urmă,  am avut o colegă, pe nume Viorela. Îmi plăcea să stau în preajma ei, pentru că era mai mereu veselă. Când îmi povestea cât de bine se înţelege cu soţul, aveam confirmarea faptului  că fericirea există.  Şi a venit o noapte blestemată , când adevărul a fost dezvelit în toată cruzimea lui. Era o iarnă geroasă, iar noi lucram în schimbul trei. În noaptea aceea, o pană de curent ne-a trimis acasă. Pentru Viorela, clipele ce au urmat au transportat-o într-un coşmar din care nu s-a mai trezit. Ştiind că ea va lucra până în zori, soţul adusese în garsoniera lor o femeie. Având doar o singură cameră, fetiţa, de numai trei ani, era bătută  şi obligată să stea cu faţa la perete, în timp ce tati făcea amor cu străina. Un moment din acesta prinsese Viorela. S-a uitat când la soţ, când la femeia care îşi trăgea hainele pe ea la nimereală, dar primul lucru pe care l-a făcut a fost să ia copilul în braţe. În secunda următoare, amanta, ajutată de soţul infidel, a zbughit-o pe uşă, în picioarele goale. De atunci, Viorela nu a mai fost aceeaşi. Blestema pe unde apuca, în biserică sau la vrăjitoare. Spunea că nu se va lăsa  până ce trădătorii nu vor fi pedepsiţi.  Foarte curând, amanta s-a îmbolnăvit de cancer, topindu-se ca o lumânare, întocmai ca în cererea Viorelei. Înainte să moară, a  implorat iertare, dar s-a lovit de un refuz: “Dumnezeu să te ierte, că eu nu pot!” În scurtă vreme, soţul infidel a avut un accident, în urma căruia a rămas într-un scaun cu rotile. Ajunsese o epavă şi,  în cele din urmă, s-a dus şi el. A fost un moment de glorie pentru Viorela.Una amară căci,  fără să-şi dea seama, chipul ei frumos de înger cu ochi albaştri căpătase amprenta unui demon, cu ochi scânteietori şi reci, gata să atace în orice moment. Dreptatea ei era strâmbă şi duhnea a moarte, căci după patru ani de la dispariţia rivalei, a fost diagnosticată cu aceeaşi boală necruţătoare şi, după un chin de doi ani, într-o noapte întunecoasă s-a stins şi ea.Singura neatinsă de blestem a fost fetiţa.

 

Între răzbunare şi iertare

                                                            Florentina Ionescu-psiholog

   Psihologul  Florentina Ionescu  spune că,  întrucât relaţiile umane se bazează pe schimb, este posibil ca unul dintre parteneri să considere că dă mai mult decât primeşte sau altceva decât se aşteaptă. Atunci,  parteneriatul începe să scârţâie. În general, nu ne gândim la nevoile celuilalt. Or, dacă omul de lângă noi nu primeşte ce-i trebuie, va căuta în altă parte. Aşa apare conflictul, iar vinovaţii, din păcate, îi căutăm mereu în afara noastră. De aici până la gândul răzbunării  este doar un pas. Dar de ce răul se întoarce şi asupra celui care l-a generat? Iată ce spune Florentina:  „partea psihicului nostru numită inconştient nu face diferenţa dintre tine şi celălalt, dintre sugestie si realitate. Totul se petrece aici şi acum, la modul personal. Eşti suparată pe acela? Pe tine te superi, ţie îţi va fi rău, tu o să te simţi inconfortabil, nu el. Vrei să te răzbuni? Răzbunarea îl va afecta sau nu pe acela, dar sigur te va afecta pe tine, căci viaţa ta se va construi în jurul răzbunării, nu vei mai şti de bucurie, ci doar de ură, nu vei mai şti de linişte, ci doar de agitaţie, încordare, frustrări.  Iertarea este premiul pe care ţi-l acorzi ţie când ai rezolvat problema, nu aceluia care te-a călcat în picioare. Iertarea are legatură în primul rând cu tine. Cu a te ierta pentru că, la un moment dat, ai greşit. Cu a accepta că a greşi face parte din viaţă. Cu înţelegerea sensului şi rostului acelei întâmplări în existenţa ta. Răzbunarea te leagă de acela pe care te răzbuni cu fire nevăzute, ajunge să-ţi conducă viaţa. Nu vei mai şti de nimeni şi de nimic, nu vei mai simţi, nu vei mai putea trăi, nu-ţi vei mai aparţine ţie, ci aceluia, pentru că gândurile tale, tot ce simţi şi ce faci se vor învârti în jurul lui, a răzbunării împotriva lui. Chiar şi după ce acela pleacă din lumea asta, tu tot la el te vei gândi, că ţi-a distrus viaţa, că uite, acum eşti aşa cum eşti din cauza aceluia, care a făcut şi a dres. A ierta înseamnă să-ti permiţi să trăieşti propria viaţă, nu pe a altora. Iertarea te eliberează. În primul rând pe tine de conflictul tău. Răzbunarea menţine conflictul şi îl alimentează”.

 Soluţia bisericii - rugăciunea

                                                                Pr. Teofil Anăstăsoaie

     Stareţul Mănăstirii Darvari, Teofil Anăstăsoaie  adaugă :"răzbunarea este numai a lui Dumnezeu",  în sensul că e singurul care face dreptate. Noi, oamenii,  trebuie să încercăm să iertăm şi să ne rugăm chiar şi pentru cei care ne fac rău - acesta este îndemnul lui Hristos: "iubiţi pe vrăşmaşii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc ...".Cât despre cazul relatat, să ştiţi că nu este singular, pot să vă spun din experienţa mea modestă de duhovnic, că aşa ceva se petrece mereu cu cei care îndrăznesc să calce jurământul faţă de Dumnezeu ( vorbesc aici de jurământul Tainei căsătoriei). Pe de altă parte, răzbunarea soţiei înşelate nu este o soluţie, deoarece vorba proverbului "cine sapă groapa altuia cade el însuşi în ea". Faptul că a apelat la blesteme şi la forţa răului i-a venit de hac, mai târziu.Corect era să se roage cu nădejde şi credinţă pentru ca soţul ei să se "vindece de patima desfrânării" şi să se întoarcă la casa lui, iar femeia respectivă să-şi caute de păcatele ei”.

     Nu degeaba Iisus vorbea foarte des despre iertare şi iubire necondiţionată. A nu te răzbuna, a nu lua în seamă ura care se îndreaptă asupra ta, înseamnă a te proteja. Bătrânii noştri aveau o vorbă: blestemele se întorc la cel care le-a generat, întocmai ca puii la cloşcă! Într-adevăr, anularea nu se face printr-un alt blestem, ci prin iertare şi iubire.

             Georgeta Istrate





joi, 23 septembrie 2010

Ozonoterapia, o metodă modernă de vindecare






Medicul Dinu Petru este de formaţie ortoped-traumatolog, dar de trei ani practică şi ozonoterapia, care are implicaţii în aproape toată patologia umană. A tratat primii pacienţi sub supravegherea unor specialişti italieni, care au adus acest aparat în ţară, instruindu-l în primele tratamente. Aparatul are proprietatea de a prepara, din oxigenul medicinal, un amestec gazos numit oxigen-ozon. În prezent, domnul doctor se poate mândri cu tratarea a peste 7000 de pacienţi (cu rezultate bune şi foarte bune în proporţie de 85 la sută) .

Efectele terapiei

-Ce este ozonoterapia şi ce presupune ea?
-Este o terapie complementară care poate fi şi alternativă şi constă în injectarea sau insuflarea subcutanată, intramusculară, intraarticulară sau intrarectală a unei cantităţi de amestec oxigen-ozon prin diferite tehnici. Ozonul are o acţiune directă şi imediată, cu efect dezinfectant, revitalizant şi trofic, antialgic şi miorelaxant şi în acelaşi timp este un puternic bactericid , fungicid şi virustatic.Concentraţiile folosite în procedurile locale variază de la 3 micrograme pe mililitru până la 20 micrograme pe mililitru.

-Ce face acest ozon , o dată introdus în locul cu probleme?
-Se dizolvă în grăsimile de sub piele şi declanşează reacţii chimice similare unui medicament. Efectele oxigen-ozonului sunt multiple: este antiinflamator, drenează lichidelor în exces, face să cedeze umflăturile localizate în diferite zone ale corpului. De asemenea, oxigen-ozonul are efect de relaxare a muşchilor, redând astfel mobilitatea segmentului de membru afectat; de realiniere a oaselor acolo unde este posibil; are efect de stimulare a ţesuturilor pentru a se reface pe cale naturală ; stimulează secreţia de lichid care umple articulaţiile ( în acest caz , se practică o terapie intraarticulară, aproape de cea locală, injectându-se acest amestec de oxige-ozon în articulaţii cu scopul de a de a stimula secreţia de lichid sinovial ( lichid care are rolul de a proteja cartilajul articular). Cu alte cuvinte, în articulaţie se produce un fel de carie ce trebuie tratată.

Combate îmbătrânirea

-Unele paciente spun că au fost surprinse plăcut de faptul că le-aţi acordat un „bonus pentru frumuseţe”, că le-aţi dat posibilitataea de corectare a ridurilor, de eliminare a vergeturilor, varicelor , etc. Vorbiţi-ne puţin şi despre aplicabilitatea ozonoterapiei în cosmetică.
- Este adevărat, în cosmetică şi dermatologie, ozonoterapia combate efectele îmbătrânirii, redând elasticitatea şi sănătatea pielii. Am obţinut rezultate bune în cazul ridurilor prin injectare subcutanată a unor cantităţi mici de amestec gazos de oxigen-ozon. De asemenea în celulită se poate reduce aspectul de coajă de portocală ; reducerea dimensiunilor formaţiunilor nodulare din ţesutul adipos al persoanelor afectate de celulită – prin combinarea injectărilor subcutanate cu autohemoterapii; reduceri vizibile a ectaziilor venoase , mai ales de la nivelul coapselor şi gambelor ; am avut rezultate bune şi în cazul patologiilor varicoase; rezultate excelente în cazul infecţiilor cutanate cu fungi, (în special candida) şi a onicomicozelor (afectarea unghiilor de către infecţia fungică)

Cu oxigen-ozon pot fi evitate operaţiile

-Aţi amintit de autohemoterapie. Ce presupune această tehnică şi în ce boli o folosiţi?
- Folosită în imuno-depresie, hepatite virale acute şi cronice, herpes şi altele, autohemoterapia presupune recoltarea unui cantităţi de sânge de la pacient, aceasta se amestecă cu oxigen-ozon şi se reintroduce în sistemul venos al pacientului.

-Cu ajurotul acestei tehnici, se pot evita intervenţiile chirurgicale?
-Da, chiar acum am o pacientă în vârstă de 50 de ani, care face recuperare după o operaţie la mâna dreaptă, căci ozonoterapia are întrebuinţări pre şi post operatorii. Pacienta este la a treia şedinţă, iar rana, după cum vedeţi, a început să se cicatrizeze. Doamna are aceeaşi simptomatologie şi la mâna stângă, mai suferă şi de gonartroză, ambele propuse pentru operaţii, dar, cu ajutorul ozonoterapiei, o vom ajuta să evite bisturiul. Părerea mea este că intervenţia chirurgicală ar trebui să fie ultimul verdict dat de un medic.


Este ieftină şi nu are contraindicaţii

-Care sunt avantajele acestei tehnici în comparaţie cu alte terapii?
- În primul rând este mult mai ieftină, nu are contraindicaţii, nu se umblă pe sistemul nervos, nu există accidentul unei paralizii, aşa cum se întâmplă de exemplu în cazul injectării cu toxină botulinică.

- Câte şedinţe sunt necesare pentru tratarea unei afecţiuni?
- În funcţie de afecţiune, sunt recomandate până la 10-12 şedinţe, după care ar fi bine dacă s-ar reveni măcar o dată pe lună pentru întreţinere.

Ozonoterapia poate fi practicată în paralel cu alte terapii

Noua terapie l-a cucerit pe dr. Dinu Petru, dându-i posibilitatea să depăşească graniţele impuse de specialitatea de bază. A reuşit să vindece sau să amelioreze o paletă largă de boli cum ar fi: afecţiuni artro-reumatice, vasculare, neurologice, imunosupresie (scădere a imunităţii), infecţii: „am ajuns şi la boli interne, la chirurgie, diabetologie, patologii dureroase cronice, etc .Frumuseţea acestei tehnici stă în aceea că poate fi practicată şi în paralel cu terapiile clasice alopate sau alte terapii complementare”.
Ozonul nu este folosit numai în medicină, ci şi la purificarea apei potabile, deoarece este un germicid puternic ce distruge bacteriile, fungii, paraziţii şi mucegaiurile.

Georgeta Istrate

Maica Ecaterina




« Nu ştiu cine Eşti, nu ştiu unde să Te caut, dar, dacă exişti, trebuie să vii în viaţa mea şi să faci ceva cu mine !Altfel, mă tem că voi face un lucru extrem ». Domnul i-a văzut sinceritatea inimii, iubirea fierbinte de care era capabilă, şi i-a întins o mână. Interlocutoarea mea este Maica Ecaterina, o evreică ortodoxă, care trăieşte la Ierusalim. Un dor divin a purtat-o către Israel, dar acelaşi dor o aduce din nou în România, ţara care a format-o şi care exercită asupra ei o atracţie irezistibilă...


Vremuri înşelătoare

Trăim vremuri în care aparenţele înşală, căci binele pe care-l ştim nu mai e sincer şi curat, aşa cum am fost învăţaţi. Aflăm, cu stupoare că, în spatele unui bine aparent, se află un rău, că dincolo de cuvinte frumoase, zâmbete şi oferte atrăgătoare, se ascunde un laţ. Ne întrebăm, la ce bun? Cui foloseşte ? De ce omul acceptă să fie unealta Adversarului, de vreme ce are numai de pierdut ? Şi când înţelepţii contemporani ne avertizează că Diavolul nu mai vine cu coarne şi copite, ci a avut grijă să-şi acopere hidoşenia şi rânjetul cu o haină strălucitoare şi un zâmbet fabricat, te apucă revolta şi-ţi vine să strigi către Dumnezeul care te-a făcut atât de slab : De ce, Doamne ? Ţi-e frică…şi te ascunzi, poate, în spatele calculatorului sau în faţa televizorului pentru că -nu-i aşa ?- e mai bine să fii spectator decât actor!

Dumnezeu sau Diavolul ?

Foarte rar am văzut o călugăriţă ortodoxă să iasă din protecţia pe care i-o oferă chilia şi să vină în lume să vorbească despre problemele tinerilor.Maica Ecaterina nu vorbeşte în necunoştinţă de cauză, nici cu superioritatea sfinţeniei, cu atât mai puţin într-o limbă neînţeleasă, plictisitoare. Ea vorbeşte pe limba fiecăruia şi cuvintele pe care le rosteşte, nu acuză, nu mustră, nu judecă, dar te răscolesc. Ea pune în faţa tinerilor cele două opţiuni: Dumnezeu sau Diavolul. Cale de mijloc nu există. Poate că unul dintre motivele pentru care se întoarce mereu aici este acela că românii au nevoie, chiar dacă nu conştientizează acest lucru, să audă glasul Lui Iisus, un glas, uneori, obstrucţionat chiar de către unii slujitori ai bisericii.Un glas înnăbuşit de un mimetism religios riscant. Şi cum credeţi că ar vrea această măicuţă să dezlege ochii şi inimile românilor? În primul rând prin propria mărturie zguduitoare ; apoi ar înfiinţa ceainării sau ceva asemănător, în care ar fi dezbătute toate problemele vieţii actuale, dar toate!, judecate prin prisma credinţei. Ar readuce la viaţă “Rugul aprins”sau ceva asemănător, în cadrul căruia ar sta de vorbă exact cu cei rătăciţi pe cărările satanei, le-ar explica faptul că problemele pe care le au, le-a avut şi ea, le-au avut şi alţii. La fel ca mulţi dintre ei, în tinereţe, s-a refugiat în alcool şi desfrânare, căutând acel ceva pe care doar îl intuia. Şi acel “CEVA” a venit spre ea, nu a respins-o din cauza murdăriei în care se zbătea, ci a spălat-o, i-a oferit tandreţea pe care nicio fiinţă omenească nu a putut să i-o ofere. Şi ea, de-atâta fericire, a deschis uşa inimii să-L invite înăuntru. Aşa a primit adevărata viaţă, exact în momentul în care mândria striga înlăuntrul ei: “dacă Dumnezeu m-a creat, să mă suporte!” O ultimă răzvrătire a fost un vis, în care se afla în faţa uşilor împărăteşti, pe care le zgâţâia implorând iertare, a determinat-o să strige în momentul trezirii : “adică, de ce să cer iertare? Cui să cer iertare ? Dar eu nu am păcate! ” Cu toate acestea, Iisus a scos-o de acolo, aşa cum David a salvat oaia însetată din prăpastie. Măicuţa consideră că, dacă Iisus ar învia în fiecare din noi, măştile ar începe să cadă ,un cântec al iubirii s-ar naşte şi lumea ar cunoaşte adevărata fericire, adevărata viaţă.

Ţara în care raiul şi iadul se împletesc dureros

Şi când tăvălugul istoriei face ca relativitatea să fie şi mai acută, şi mai neînţeleasă, şi mai alambicată, undeva în lume se pregăteşte ceva. În timp ce o omenire adormită spiritual trăieşte din plin visul rătăcirii într-o mlaştină tot mai întunecoasă refuzând să accepte mâna întinsă , în spatele cortinei se lucrează la un scenariu apocaliptic. Totul se petrece pe un tărâm unde raiul se împleteşte cu iadul, într-o ţară de unde a răsărit mântuirea, dar şi moartea, într-o ţară în care urmele paşilor de sfinţi sunt stropite de sânge nevinovat în fiecare zi. Melodia Israelului este una dureroasă, dar şi fascinantă, care, paradoxal, te atrage , te cheamă. Muzica aceasta este sfâşietoare, ca un imn al iubirii şi urii ce împleteşte dureros ciripitul păsărelelor şi zborul pescăruşului cu şenilele tancurilor ; soldaţii aleargă « la datorie » cu arma într-o mână şi cu Tora în alta; zgomotele discotecilor cu tineri gălăgioşi şi extravaganţi acoperă lacrimile de la zidul plângerii ; pe ţărmuri, îndrăgostiţii se cheamă, dar sunt despărţiţi de o perdea de fum, provenită de la nu ştiu ce atac sinucigaş cu bombă ; cei doi copii ai lui Avraam (arabul şi evreul) se pândesc pe la colţuri, caută gâlceavă… Câteva clipe de pace au ajuns să fie echivalente cu fericirea! Totul parcă este provocat de o forţă ce sălăşluieşte de veacuri în umbră. Un păpuşar ce ştie să tragă sforile, în aşa fel încât scena lumii să prezinte suferinţa maximă în care personajele pozitive, idealurile curate şi iubirea trebuie să dispară.

“Cu stimă, Mesia”

În urmă cu ceva vreme, am primit un e-mail ce conţinea o scrisoare semnată de Mesia, adresată unor personalităţi ale lumii politice şi religioase ale momentului. Conţinutul scrisorii mi s-a părut o infantilitate, prin urmare, am şters-o. Acum aflu că acea scrisoare a făcut, timp de şase luni, obiectul discuţiilor în parlamentul evreiesc şi, desigur, înconjurul lumii, de vreme ce a ajuns şi la mine. Evreii, în rătăcirea lor, au fost atât de convinşi că acest pseudo mesia este cel profeţit de scrierile vechi, încât au creat în jurul lui un întreg curent mesianic pe care l-au răspândit în întreaga lume.Spre dezamăgirea lor, pe la vârsta de 100 de ani, acest Mesia a căzut în comă, după care a murit. Credinţa evreilor stă neclintită şi-l aşteaptă să revină, să aibă vreo 30 de ani şi să-şi înceapă lucrarea. Fotografiile rabinului mort au invadat Israelul : pe ziduri, pe autobuze,în pieţe, în magazine, pe garduri... Şi cum urmaşii lui Avraam au fost întotdeauna oameni ai acţiunii, nu aşteaptă pasivi să vină Salvatorul, ci “îl ajută” puţin. Aşa cum ,în pustie, nu au stat cuminţi să aştepte revenirea lui Moise cu tablele legii, ci au făcut un viţel înaintea căruia s-au închinat; aşa cum Sara, fiind deja bătrână şi găsind imposibilă promisiunea Domnului de a-i da un copil, a găsit de cuviinţă să-L ajute puţin pe Dumnezeu, îndemnându-şi soţul să conceapă un copil cu slujnica (-de aici războiul între arabi şi evrei-)...Iată că acum vor să reconstruiască templul, în care Mesia va locui şi de unde va conduce lumea. Piedica principală este moscheea lui Omar, loc de închinăciune pentru arabi. Or, s-ar putea spune că fără locul acela ei nu pot să trăiască. Este un loc încărcat de istorie, punctul zero al credinţei şi care adăposteşte stânca pe care, în urmă cu câteva mii de ani, Dumnezeu a poruncit lui Avraam să-l jertfească pe Isaac, iar, mai târziu, pe acest loc, a strălucit în toată măreţia, Templul lui Solomon... Unii s-au întrebat de ce Dumnezeu a stabilit ca poporul evreu să fie ales şi nu altul. Explicaţia ar fi că “dintre toate popoarele, evreii sunt cei mai încăpăţânaţi şi cuvântul Lui Dumnezeu a fost dus în istorie tocmai prin această trăsătură de caracter.Sunt atât de ancoraţi în credinţa lor încât, dacă se răstoarnă pământul, ei nu se clintesc din ideile pe care le au”, spune Maica Ecaterina.

“Rugaţi-vă pentru pacea Ierusalimului!”

Măicuţa mai spune că macheta Noului Templu, mare cât un apartament, este expusă în centrul Ierusalimului şi poate fi vizitată de oricine. Mai mult, de Paşti, pe zidurile cetăţii se pun banere pe care este pictat acel templu, iar dedesupt stă scris cu litere mari: “Rugaţi-vă pentru pacea Ierusalimului.Cetatea trebuie să se reclădească!” Maica Ecaterina este de părere că, dacă moscheea lui Omar va fi înlăturată, în 2-3 zile templul va putea fi văzut de o lume întreagă. Cum?! “Începând cu anul 1991 vedeam trailere imense ce cărau blocuri de piatră de 20 metri lungime şi 10 lăţime, mari ca cele ale piramidelor din Egipt. Trailerele dispăreau pe sub o arcadă din dedesubtul moscheei, vizavi de zidul plângerii, în nişte catacombe subterane. Pietrele acelea fac obiectul construirii templului, în locul în care se presupune că, în trecut, a fost Sfânta Sfintelor. Partea superioară şi stâlpii templului sunt pregătiţi de Mesia cel mort, cu banii adunaţi din lumea sionistă şi rabinică de pe planetă. Practic, construcţia este gata. Acum, principala preocupare a evreilor este dărâmarea acestei moschei. Au avut câteva tentative de gâlceavă, dar intervenţia americanilor a liniştit apele. Poporul evreu, chiar şi rătăcit în privinţa Lui Mesia ,nu poate trăi decât prin Dumnezeu. Tenacitatea cu care luptă, pentru Creatorul a toate, este unică. Ei Îl doresc pe pământ cu toată fiinţa , au fiorul credinţei în inimi.Acest fior a fost motorul care i-a determinat să readucă Israelul la fiinţă (în 1948), şi îi mână acum să reconstruiască templul de unde Mesia va conduce lumea. Inconştient poate, instalarea lui Antichrist în templu poate provoca revenirea reală a lui Iisus.Cu alte cuvinte, ei caută să-l instaleze pe Satana şi fac tot ce le stă în putinţă pentru aceasta, dar de fapt îl cheamă pe Mântuitorul cel adevărat.

Sămânţa distructivă a îndoielii

Trăim timpuri ale schimbării în plan terestru.Se vorbeşte despre o Nouă Ordine Mondială... Nu poţi fi un lider mondial deplin, care implică funcţiile de împărat al lumii şi dumnezeu, dacă locul este ocupat. Trebuie să înlături tot ce-ţi stă în cale, să pui în loc o nouă religie suficient de puternică să o spulbere pe cea dinainte. Doar aşa poţi să aduci omenirea într-o stare de sclavie spirituală şi materială.Numai că, există o religie care-L are la bază pe Mesia cel adevărat , a cărui împărăţie a prins contur taman în inimile, în conştiinţele şi în sufletele credincioşilor.Credinţa aceasta reprezintă o relaţie vie, o trăire, nu un idol pe care-l poţi sfărâma cu un par. Ar fi ca şi cum ai lovi lumina. Ce să faci? Să smulgi inimile...ai părea un despot. Misiune imposibilă. Ca să o demolezi, ai nevoie de dovezi incontestabile că Mântuitorul nu a înviat şi că totul este o invenţie (nu ştiu de ce, parcă firul istoriei se întoarce la momentul în care fariseii voiau să acopere soarele cu degetul, în urmă cu 2000 de ani). Problemă serioasă, dar să nu subestimăm puterea Adversarului.El îşi suflecă mânecile şi trece la treabă: toată mass-media prezintă decoperiri arheologice care, dacă ar fi crezute, ar demola chiar baza creştinismului.Asta e şi ideea... Ni se prezintă, nici mai mult nici mai puţin, sarcofagul cu oasele lui Iisus şi ale celor mai importante persoane din Noul Testament : Fecioara Maria, Maria Magdalena, Iuda, Matei...cu teste ADN, statistici şi tot tacâmul. Codul lui da Vinci; Evanghelia lui Iuda... Sămânţa îndoielii a fost aruncată şi este de-a dreptul distrugătoare pentru sufletele care încă nu sunt ancorate în Adevăr. De ce atâta osteneală pentru a demola o religie, dacă ea nu ar fi adevărată? Provocările continuă. Lumea este testată pe toate căile. Se vânează reacţii, iar când teroarea va atinge apogeul, urmează lovitura de graţie.Numai că aceasta va fi marea surpriză de final. Aşa cum spune Maica Ecaterina “Nu cred că există un rău pe care Diavolul să-l pună în mişcare, pentru care Dumnezeu să nu aibă soluţie! Condiţia este ca omul să acceseze canalul prin care Domnul oferă salvarea. Eu cred în mila Domnului, dar trebuie cumva să-i mişcăm şi noi inima. Întrebarea mea este: dacă Urîciunea Pustiirii va veni în locul cel de cinste şi va spune: toţi sunteţi supuşii mei!, vă întreb eu, care vin de acolo, care ştiu sigur că se apropie cu paşi uriaşi acest moment : veţi fi în stare să dovedim toţi că Hristos este Mesia , fiul lui Dumnezeu şi altul nu va fi?”

Georgeta Istrate

miercuri, 22 septembrie 2010

Ironia soartei


O vezi mereu pe stradă
La pâine stând la coadă,
Pentru că are acasă
O gloată să hrănească.

Şi-n grabă se porneşte
La casa-i se opreşte,
Copiii sar pe ea
Mâncare să le dea.

Că sunt flămânzi sărmanii
Şi de vrea sau nu vrea,
Pe lângă ea trec anii
Luând tinereţea.

Se trezeşte dintr-o dată
La azilul de bătrâni,
Că din gloata de copii
Unul nu i-a zis: rămâi!

Şi chinul ei dintâi
De ei a fost uitat,
Când s-au dezmeticit
N-au spus decât: păcat!

Georgeta Istrate

marți, 21 septembrie 2010

Şi plouă...




Şi plouă de mai multă vreme
Iar eu privesc la stropii reci,
Ce cad în goană peste lume
Şi-aduc cu ei apa din veci

Şi plouă-n gândurile mele
În viaţă-mi plouă ne-ncetat,
Imagini despre înviere
Se şterg, şi parcă te-am uitat

Şi plouă-n lunca înflorită
Acoperind cu stropii reci
A noastre nopţi ce-s dispărute
Şi n-or mai apărea în veci!

Şi plouă-n ale noastre inimi
Speranţe, vise şi iubiri
Le-acoperă şi le inundă
Le schimbă în dezamăgiri

Şi plouă-ntruna peste lume
Cu stropi indiferenţi şi reci,
Pe răni deschise, sângerânde,
Ce nu s-or vindeca în veci!

Georgeta Istrate

joi, 9 septembrie 2010

Florentin Costel Pandele sau drumul de la idee la materializare






   Printre zidurile Catedralei , el pare un lider, un rege, chiar sufletul acestui edificiu. Privirea şi gesturile emană un magnetism irezistibil, toate cuvintele pe care le rosteşte au o încărcătură emoţională extraordinară...

   Voluntarenii spun despre Florentin Costel Pandele că, de când a venit la primărie , a schimbat faţa şi statutul localităţii, că este un primar cu trupul şi cu sufletul, că are acea fire de conducător atât de necesară pentru a mişca lucrurile din loc. În plus, ştie să-şi apropie oamenii, cărora, dacă i se cere, le dă sfaturi chiar şi în probleme personale.
Deviza primarului este : „Nimic fără Dumnezeu!” În momentul în care a propus Consiliului Local aceste trei cuvinte, nu era atât de călit în relaţiile cu oamenii: „ înainte de a fi primar nu eram ce sunt acum, nu cunoşteam răutăţile oamenilor, nu credeam că hăţişurile sunt atât de întortocheate. Am ajuns la concluzia că, dacă trăieşti între oameni, este imposibil să faci ceva fără Dumnezeu”.

Fost comandant de navă

  Florentin Costel Pandele a fost comandant de navă timp de 13 ani. În mijlocul imensităţii de apă care-l înconjura din toate părţile, singurul sprijin venea dinspre cer: „deasupra unui comandant de navă nu este decât Dumnezeu” . Este adevărat, pe vreme rea, comandantul trebuie să scoată nava din furtună, să-şi ducă echipajul acasă, la familie. Acum, de sus, de pe catedrală, se simte ca pe comanda navei. De aici, i se deschide o altă perspectivă, şi, la fel ca atunci când naviga pe mările şi oceanele lumii, se simte mai aproape de cer.
Cei inţiaţi în ale spiritualităţii sunt convinşi că lăcaşul din Voluntari nu este o clădire întâmplătoare, că, de fapt, Spiritul ar fi cel care face această lucrare, importantă pentru toţi românii. Adevărul este că, dincolo de tracasările, descurajările pe care primarul şi consilierii săi le-au suportat, există ceva care străluceşte, ca o minune în vremuri de restrişte.

În mijlocul unei furtuni dificile

  Localitatea îşi trage numele de la ostaşii care au luptat voluntar în primul război mondial. Drept recompensă au primit pământ pe acest loc...
   În urmă cu zece ani, Voluntariul şi-a atras un primar tânăr, de 39 de ani, omul potrivit s-o scoată din anonimat. Prima impresie a fost descurajatoare pentru Florentin Costel Pandele, căci locul era sufocat de munţi de gunoaie, un adevărat imperiu al şobolanilor. Cuvântul trotuar nu era cunoscut, infrastructură nici atât. Până la şoseaua principală, voluntarenii mergeau în staţiile de maşină cu pungi de plastic peste încălţăminte, iar, la o ploaie mai serioasă, apa intra în case, în haznale, în fântâni...Înainte să vină în Voluntari, credea că a fi primar înseamnă: „ tu comanzi, tu execuţi” , când s-a lovit de contradicţia politică a celor din Consiliul Local: „ atunci m-am dezumflat ca un balon”. Ajunsese să aibă alergie la cuvântul primar. Se simţea ca un comandant de navă în cea mai năprasnică furtună. Două lucruri făcea zilnic: îşi scria demisia şi încerca să-şi convingă consilierii de bunele sale intenţii. Din 21 de consilieri, doar trei erau de partea lui. Având Consiliul împotrivă, simţea că nu poate face nimic. S-a gândit că cel mai bun lucru ar fi să se detaşeze de factorul politic, să cadă la înţelegere cu ei cumva , pentru ca lucrurile să înceapă să meargă. Din fericire, viceprimarul i-a fost mereu alături. L-a convins că a-şi da demisia este cel mai uşor lucru, dar că locuitorii îl vor acuza de laşitate şi neputinţă. Şi a rămas. După un deceniu, amprenta lui se vede peste tot.

Echipa, cheia reuşitei

   Când este în joc binele locuitorilor din Voluntari, primarul îşi asumă toate riscurile. Din fericire, are o echipă de specialişti care-l susţine, chiar afirmă că nu ar valora nici cât o ceapă degerată fără colegii din Consiliul Local. Pentru el, un obstacol nu este un motiv de oprire, ci doar un obstacol de trecut, o provocare. În ceea ce priveşte Catedrala, nimeni n-a crezut c-o să reuşească s-o ridice într-un timp atât de scurt, iar vocile critice nu au obosit să strige : „pe perioadă de criză, când lumea nu are ce pune pe masă, Pandele face Catedrală de milioane de euro!” Mass - media a considerat că edificiul este o investiţie megalomană, fără suport financiar, şi l-au numit „Catedrala lui Pandele”.
Este adevărat, la un moment dat, a rămas fără bani şi s-a pus problema conservării. Asta ar fi costat cam 15 la sută din preţul lucrării. În aceste condiţii, primarul a hotărât să continue: „ mai bine mergem mai departe, pe parcurs, vom vedea ce vom face!” Singurul factor care a îngreunat, într-o anumită măsură, înaintarea lucrărilor, a fost vremea capricioasă.

O datorie sfântă

   Când Catedrala era încă în fază de proiect, mai erau doar şase luni până la alegerile din anul 2008. Au fost voci care au spus că ideea este doar o strategie electorală. Doar că „de obicei, cu câteva luni înainte de campania electorală, primarii şi consilierii investesc în lucruri care se fac rapid, de cele mai multe ori în infrastructură. Noi ne-am apucat de o Catedrală, căreia îi trebuie mult timp să fie ridicată. Am găsit şi un constructor foarte bun, care, atunci când n-am avut bani, a lucrat în continuare. Acum suntem la zi cu finanţele”. Primarul recunoaşte că, deşi mai sunt multe lucruri de făcut în Voluntari, Catedrala a fost o provocare care l-a sedus. Ba, mai mult, „ am simţit că este o datorie sfântă pe care o avem şi, o dată ce ne-am apucat de un lucru , o să-l ducem la bun sfârşit”.

Catedrala apărută dintr-o dispută

     Dacă-l întrebi cum i-a venit ideea acestei catedrale, îţi va răspunde că a apărut dintr-o dispută, pe care a avut-o cu preoţii din localitate, unii dintre ei având în parohie cam 4000 de familii, alţii doar 900. Ca să împace taberele, a luat hotărârea de a construi un lăcaş de cult pentru toată lumea. Toţi spuneau că nu este momentul potrivit pentru o asemenea construcţie, că e prea scumpă sau că nu va reuşi s-o termine. S-a gândit că, dacă aşteaptă un moment potrivit, acesta nu va veni niciodată. Când, în primăvara lui 2007, a mers la Patriarhul Teoctist să ia binecuvântarea, Preafericitul i-a spus: „ O viaţă m-am chinuit, din care vreo 20 de ani de când m-au ales Patriarh, şi nu am reuşit să ridicăm o catedrală . Să ştiţi că veţi întâmpina multe greutăţi!” Primarul nu a luat cuvintele fostului Patriarh ca pe o descurajare, dimpotrivă, s-a simţit şi mai motivat.

Când patriotismul se revoltă

   Când vorbeşte despre faptul că a fost ales în Consiliul Eparhial, îşi aduce aminte, cu glas tare, de multele sale păcate: „ nu m-au ales pentru meritele şi conduita mea morală, ci pentru faptul că, în afara faptului că vorbesc cam mult , au constatat că se mai face şi câte ceva pe aici, pe la Voluntari”. Primarul a investit şi mai multă energie în acest proiect, când Preafericitul Daniel a afirmat că „moldovenii sunt mai patrioţi decât muntenii”. Nu a putut să rămână pasiv în faţa unei astfel de afirmaţii, doar are grupa sanguină legată de sud! : „s-a revoltat în mine patriotismul regional , adică, de ce moldovenii să fie mai patrioţi decât noi?”
Ce spusese Patriarhul, de fapt? „ 18 ani am slujit în Catedrala din Iaşi, căreia i s-a pus piatra de temelie la 1833. La 5 ianuarie 1859, când moldovenii l-au ales domn pe Alexandru Ioan Cuza , Iaşiul arăta a capitală a unei provincii româneşti, iar Bucureştiul era un târguşor. La 24 ianuarie 1859, muntenii l-au ales tot pe Cuza. Atunci au cerut să mute capitala de la Iaşi la Bucureşti. Aici vine marea doză de patriotism a moldovenilor: au acceptat ca Bucureştiul să devină capitală , iar domnul ales de ei să vină aici. Pentru marea lor generozitate, Carol I a construit Universitatea de la Iaşi, înainte ca Bucureştiul să aibă universitate”. Practic, de o sută şi ceva de ani, sudiştii se chinuie să ridice o catedrală...

Un proiect ca o minune

   Tonul vocii, privirea şi gesturile trădează un om de o mare sensibilitate, iar bucuria unui vis împlinit reiese din energia cuvintelor pe care le rosteşte. Această energie înconjoară auditoriul ca o aură. La un moment dat, primarul invită jurnaliştii să urce pe Catedrală. Un moment unic, având în vedere că , în câteva zile, schelele aveau să fie coborâte. În timp ce urcăm , nu se poate abţine să exclame : „Doamne, ce satisfacţie am că pot chinui şi eu puţin presa!” Apoi, revine la subiect, făcându-ne un isoric al clădirii. Aşa aflăm că, la data de 17 noiembrie 2007, în prezenţa Preafericitului Daniel, s-a pus piatra de temelie a Catedralei „Intrarea Domnului Iisus în Ierusalim” , unul din cele mai mari aşezăminte de cult din România. Se vede cu ochiul liber că primarul iubeşte să vorbească despre acest proiect, ca despre cea mai mare minune din viaţa sa. Aşa şi este, căci trebuie să ai un curaj nebun să te apuci, pe vreme de criză, de un proiect de 15 milioane de euro: „ beneficiem şi de fonduri europene, vom face un parc în jurul catedralei de 8000 mp, iar valoarea estimată pentru acesta este de 650.000 de euro...”. Face o pauză scurtă , în timp ce ne priveşte pe fiecare, căutând parcă, în expresiile feţeor, o reacţie. Continuă : „ Aici va fi o grădiniţă, iar în jurul lăcaşului vom face parcul de care vă spuneam, din care nu vor lipsi vestitele fântâni arteziene!” Apoi, ironic: „ ca să aibă lumea ce să comenteze!...La demisol vor fi două camere frigorifice, un muzeu, o bibliotecă , vor fi şi două lifturi pentru preoţi şi persoane cu dizabilităţi, grupuri sanitare, duşuri...” Primarul aduce vorba şi despre educaţia religioasă a copiilor...

Comuniunea cu Dumnezeu

  Şcoala de duminică se vrea un centru de cultură creştină, în care copiii să fie educaţi în spirit ortodox, să le fie călăuziţi paşii către cunoaşterea lui Dumnezeu. Este şi o metodă de a ţine copilul supravegheat de un preot , în timp ce adultul stă liniştit la slujbă. Orele petrecute aici au rolul de a completa informaţiile teoretice, pe care copilul le acumulează în şcoala normală, cu cele practice, căci preoţii îi vor învăţa să se roage efectiv, să cânte, etc. Practic, cei mici vor trăi comuniunea cu Dumnezeu.
   Edificiul ocupă 1425 mp, iar pridvorul are dimensiunile unei biserici obişnuite. Parcul va fi un fel de prelungire a lăcaşului de cult, căci slujbele se vor auzi de la amplificatoare. Catedrala va fi înzestrată şi cu moaşte, un motiv în plus pentru ca pelerinii şi turiştii să o viziteze: “Cu voia lui Dumnezeu, să ne rugăm să ducem la capăt acest proiect în timpul stabilit, astfel încât credincioşii din oraşul Voluntari, şi nu numai, să se poată bucura de tot ceea ce va oferi acest lăcaş de cult”.

Vis de primar

      De sus, de pe Catedrală, se vede, în stânga, Voluntariul Vechi , iar, în dreapta, cartierul Pipera.Visul primarului este acela de a echilibra aceste lumi contrastante. Este conştient că, fără ajutorul Lui Dumnezeu, nu poate să facă faţă unei sarcini atât de grele. Mă gândesc că, aşa cum regele Solomon ceruse înţelepciune : "eu sunt foarte tânăr şi nu ştiu să conduc... Dăruieşte-i dar robului Tău minte pricepută, ca să asculte, să judece şi să deosebească ce este bine şi ce este rău; căci cine poate să povăţuiască pe acest popor al Tău care este nesfârşit de mare?”, tot astfel Florentin Costel Pandele are nevoie de înţelepciune, ca să poată uni contrariile pentru un scop comun: „Aici sunt două Românii: una în Pipera, unde locuiesc printre cei mai bogaţi oameni , cu anumite coordonate, şi o Românie a celor care trăiesc obidiţi şi amărâţi, în Voluntariul vechi. Sunt două entităţi diferite. Cei din Pipera spun că fac haiducie, că le iau bani pentru a investi în Voluntariul Vechi. Visul meu este să echilibrez cele două părţi, indiferent ce vor spune unii”.
Primarul recunoaşte că, până în prezent, a reuşit să rezolve 51 la sută din problemele Voluntariului - a şcolilor, a canalizării, a străzilor -, dar „mai avem atâtea lucruri de făcut!
Vizita jurnaliştilor este pe sfârşite. Cuvintele de final ale lui Florentin Costel Pandele sintetizează tot ceea ce simte în legătură cu lăcaşul de cult: „nu eu v-am plimbat prin Catedrală, ci sufletul”.


Georgeta Istrate


P.S. Mai multe amănunte despre Catedrală am scris aici:
http://www.revistafelicia.ro/articol_1008357/catedrala_din_voluntari_un_miracol_ivit_in_miez_de_criza.html

marți, 7 septembrie 2010

Silvia Radu, o viaţă închinată artei









   Preţ de câteva ore, am fost fascinată de această fiinţă, pe care o priveam fără să clipesc, de teama de a nu pierde vreun amănunt din gesturile şi privirea incredibile.Cucerită de tinereţea ei spirituală, am exclamat :eşti o fiinţă atât de frumoasă! Bineînţeles că nu m-a crezut, însă niciodată nu fusesem mai sinceră ca în acel moment!


   Când am ajuns în atelier, mi-a fost teamă că nu am să mai pot respira de atâta uimire.Doar o uşă despărţea lumea reală de universul Silviei Radu, în care vibraţiile cerului sunt atât de palpabile. Personajele ei par că stau de vorbă într-un decor plin de culoare. Nu, nu o culoare fadă, ci una puternică aşa ca personalitatea Silviei. Sutele de lucrări în bronzul născut din foc şi nobleţe, îngeri creaţi din albul gipsului, ce par că intonează psalmi sau pânza fragilă pe a cărei suprafaţă se îngemănează energiile culorilor atât de puternice, te absorb într-un univers ireal, dar atât de palpabil.Totul este frumuseţe şi orice gând urât moare de la sine. Îmi spune că aici are de toate: munte, mare şi cer. Că din interiorul acestui univers îi vine puterea de a merge mai departe. Pe rafturi dorm depozitate sute de tablouri, iar în faţa îngerilor Silviei tronează fotografia părintelui Sofian Boghiu. Dacă priveşti în jur, poţi să ghiceşti sufletul artistei, trăirile ei interioare şi stările fremătânde aduse la viaţă de duritatea dălţii şi delicateţea pensulei.

O meserie foarte grea

“ Ai un cap interesant...frumos, ia strânge-ţi părul!” îmi zice, întinzându-mi o sfoară, “aşa, leagă-l... nu, nu cu blândeţe... brutal!... Aşa! Acum este o plăcere să te văd. Ştii, eu mă pricep la chipuri, iar tu ai unul de balerină”. Mă priveşte cu ochi de artist şi, culmea, între noi se creează o uimire reciprocă, ca şi cum privirile noastre, în sfârşit, s-au întâlnit în această goană prin timp. O rog să-mi vorbească despre meseria de sculptor, despre cât la sută este vis şi intuiţie, fantezie şi realitate. Instantaneu devine foarte serioasă “ce vis, ce fantezie, ce intuiţie? Sculptura este o meserie foarte grea, extrem de grea! Sinceră să fiu, nu am fost un talent din ăsta... debordant.M-am format mai încet, dar când am făcut-o, a fost definitiv.Inspiraţie? Când îţi propui să faci ceva, automat vine şi inspiraţia. Important este cum faci lucrarea respectivă. Pentru asta trebuie să ştii meserie şi te asigur că asta se învaţă foarte greu”.

Oamenii mari trebuie descoperiţi

Silvia îmi spune că a pornit pe drumul sculpturii dintr-o inconştienţă totală şi că, iniţial, a urmat un an facultatea de construcţii. Apoi, destinul a condus-o pe drumul artei. ”Sculptura este o meserie pe care începi s-o iubeşti în momentul în care ştii s-o faci. Ea îţi dă capacitatea de a recunoaşte în jurul tău lucrurile de calitate. Dacă pe dinăuntru eşti gol, niciodată nu ai să poţi da o semnificaţie lucrării tale”. Se consideră o norocoasă pentru şansa de a-l fi avut ca profesor pe Gheorghe Anghel, despre care spune că ”era steaua culturii româneşti, un mare sculptor de o modestie şi o ţinută morală cum rar întâlneşti. Pot să spun că am crescut sub imperiul unei personalităţi gigantice, pe care n-o interesa deloc lumea asta materială. El, care era cel mai mare sculptor al României, trăia într-o gheretă de scândură, mânca dintr-o singură farfurie, însă tot ce făcea era de-o calitate cu totul specială. Ştii, oamenii mari trăiesc undeva în penumbră, trebuie doar să îi descoperi”.

Fără har nu iese nimic!

În atelierul Silviei, printre îngeri şi sfinţi, găseşti schiţe, reviste, cărţi, ori rafturi înalte ce poartă pe ele greutatea emoţiilor unui timp irelevant, dar atât de palpabil, imortalizat pe pânză. Mă uit când la Silvia, când la lucrări. Nu mai ştiu să fac diferenţa, pentru că îmi par una. Le stă atât de bine împreună! Îngerii ei au chipuri familiare, din imediata apropiere, de exemplu, îngerul cu aripi albastre are capul mamei. Mă apropii şi privesc cu atenţie... De ce vibraţia unei lucrări face să-ţi tresară sufletul? De ce atunci când dai aceeaşi temă mai multor artişti, doar unul poate face o lucrare care să transmită ceva? De ce arta este moartă fără acea energie care să-ţi vorbească tăcut şi care să aibă puterea să aducă lumină în ungherele întunecate ale sufletului? ”Este important ca Dumneze să-ţi dea harul de care ai nevoie în momentul respectiv. Harul este ceva puternic, ceva care pătrunde peste tot şi, datorită lui, o lucrare poate transmite vibraţii atât de înalte. Fără har nu iese nimic!”

”Sinceritatea momentului este unică”

Biografia ei consemnează numeroase expoziţii naţionale şi internaţionale, dar şi premii. O rog să-mi spună câteva cuvinte despre ” Legenda Meşterului Manole” din parcul Herăstrău :”A, motivul sacrificiului...eram foarte tânără când am făcut acea lucrare... ţin mult la ea. Îţi mărturisesc, îmi era teamă că n-am s-o pot face însă m-a încurajat soţul meu”.
Costineştiul se bucură de asemenea de sculpturile ambientale ale Silviei Radu, reprezentate prin pereţi frânţi asemeni unor aripi, create din beton armat .Staţiunii Neptun i-a dăruit un “Neptun” de marmoră ale cărui mâini şi picioare sunt spulberate de ape. Una din cele mai reuşite lucrări îl reprezintă pe ”Sfântul Gheorghe”. Lucrarea din bronz este amplasată în piaţa cu acelaşi nume din centrul Timişoarei. ”atunci când m-am apucat de Sfântul Gheorghe, mi s-a părut extrem de greu. Numai cu ajutorul Lui Dumnezeu am putut să o fac! Pur şi simplu i-am simţit influenţa... m-a luminat atunci...în fine, am reuşit să mă dumiresc”. O întreb pe Silvia dacă ar schimba ceva care nu-i mai place acum la o lucrare terminată cu ani în urmă. ”Nu, pentru că sinceritatea momentului în care am făcut-o este unică. Atunci aveam alte calităţi, acum am altele. Ar fi păcat, într-un fel, să intervin pe un lucru cu viziunea de acum, pe viziunea de atunci”.

Pictează pentru că simte culoarea

   Culorile pânzelor de pe perete transmit viaţă. Privindu-le, ai senzaţia că vuietul mării prinde sonor în urechea ta, iar valurile încep să se mişte , chemându-te parcă la joacă. Florile, atât de intens colorate, îţi dau o stare de bucurie şi de exaltare, iar parfumul lor parcă umple spaţiul aievea. Miroase a iarbă şi a grădină ce parcă freamătă de doruri ce se coboară spre tine, mânate de energia artistei ... “Pictura este altceva. Am făcut-o din plăcerea de a mânui culoarea, pentru că eu pictez ca să colorez. Tablourile expuse pe perete îmi interzic să fiu depresivă. Mulţi îmi spun că se simt bine când vin în atelierul meu. Păi, se simt bine datorită acestor culori, care le ridică moralul! Pictura m-a ajutat să mă exterorizez pe pânză, sau pe hârtie. Simţeam culoarea şi am vrut să palpit împreună cu... ţărmul ăla de la Vama Veche, ştii? ”

Numele de Gorduz i se pare superb

   După mai bine de 50 de ani petrecuţi alături de soţul ei, sculptorul Vasile Gorduz, Silvia poate să spună că iubirea pe care o cântă poeţii sau o visează romancierii ori o inventează regizorii, există cu adevărat:” Am avut o şansă nebună, pentru că suntem amândoi una.Totdeauna am făcut aceleaşi lucruri şi am gândit la fel. La timpul respectiv eram inconştienţi, dar Dumnezeu ne-a ajutat să ne găsim.Contează enorm să ai aceleaşi idei! Noi nu ne contrazicem niciodată. E drăguţ că orice spun eu, el aprobă. Şi nu o face din complezenţă, ci pentru că gândeşte la fel ca mine. Crede-mă, lucrul ăsta într-un cuplu este esenţial!” Îmi vede uimirea pe chip şi adaugă :”Mulţumesc Lui Dumnezeu că, la vârsta asta , să-ţi iubeşti bărbatul, şi el să te iubească, să simţi fericire când îl vezi şi când te vede, să ai şi acum aceleaşi păreri despre el, este un dar.Apoi, numele de Gorduz mi se pare.... superb!”

Un premiu cu greutate

   Pierdută printre lucrările ei, ca o sculptură vie, Silvia revine ţinând în mâini un obiect “greu”care aminteşte de un eveniment ce s-a petrecut în urmă cu câţiva ani: Marele Premiu “Prometheus” pentru Opera Omnia, luat împreună cu Vasile Gorduz , în valoare de 1 miliard de lei. Îl aşază lângă bustul numit Evelin. După o clipă de tăcere, o rog să reconstituie momentul şi să-mi redea acel sentiment unic ce a coincis într-un mod fericit cu ziua de naştere a soţului ei, 8 octombrie: “A fost un moment de mare emoţie. Îţi dai seama? Am luat premiul chiar de ziua soţului meu! Hotărârea juriului s-a făcut chiar atunci, cu noi de faţă. Ne uitam la ei să intuim ce vor zice şi, când au anunţat că Silvia Radu şi Vasile Gorduz au luat premiul, a fost sublim” .După câteva clipe de tăcere, Silvia adaugă că a fost o întâmplare că au luat ei premiul şi că foarte bine puteau să-l ia şi ceilalţi, care de altfel, erau foarte buni: “ nici poveste că noi am fi mai grozavi, ci pur şi simplu aşa a fost să fie”. Modestia de care o acuz, o face să râdă în hohote şi zice că nu e modestă, dar este o actriţă excelentă. Apoi, ca să mă convingă că modestia ei este doar un act teatral, îmi argumentează cu replica unui văr :” tu n-ai fi fată rea, dac-ai fi mai modestă!”

Refugiul în artă

   Este imposibil să o determin pe Silvia să-mi povestească despre visele ei de la vârsta adolescenţei. Şi, ca de obicei, schimbă direcţia discuţiei :” Nu am o părere bună despre mine la acea vreme. Eram atât de naivă! Pot să-ţi spun însă că, pe vremea vechiului regim, eram o anticomunistă înrăită. Şi, pentru că nu am avut curajul necesar de a face politică, m-am refugiat în artă. Dacă aş mai avea 20 de ani, mintea şi experienţa de acum, aş fi cu totul altceva.Totuşi, să ştii că mi se pare mult mai interesant faptul că am trăit în perioada comunistă. Toată acea suferinţă m-a format mai mult decât dacă aş fi trăit într-o altă ţară. Precis aş fi fost mult mai săracă!” Despre perioada aceea are nişte amintiri absolut speciale.Ieşea în stradă şi, cu un curaj extraordinar care putea să însemne condamnarea ei, vorbea oamenilor despre schimbare, despre o revoluţie efectivă , despre răsturnarea situaţiei politice a unui regim ce părea înţepenit pe vecie în destinul românilor. Apoi, când momentul de har dumnezeiesc al revoluţiei a avut loc, ieşea în stradă şi saluta pe toată lumea, pentru că simţea nevoia acelei comuniuni cu ceilalţi.Unii chiar o considerau nebună. “Am pierdut acea trăire prea repede. Soţul meu chiar a fost închis la Jilava şi uite cum răspundem noi astăzi. Trăim o viaţă lâncedă şi înloc să ne transformăm, am decăzut într-un mod jalnic.”

Sentimentul unui timp pierdut

    Nu ştiu cum era Silvia Radu înainte, dar acum o găsesc o fiinţă profund spiritualizată şi nu m-aş mira dacă, într-o zi, aş afla că i-ar creşte aripi, neînţelese pentru noi, dar atât de fireşti pentru ea. Ştie precis că scopul vieţii este mântuirea şi că aceasta se obţine numai mergând la biserică.”Totul este ca omul să fie în stare să-i înţeleagă importanţa. Idealul în iubire este Hristos, iar definiţia iubirii se regăseşte cel mai bine în cuvintele Apostolului Pavel: “de aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător...Iubirea” , adaugă Silvia, “ este cel mai minunat dar care se obţine prin Harul Lui Dumnezeu. Dacă vezi că nu eşti bun, aşază-te în rugăciune şi cere-I Lui Dumnezeu să poţi fi ; dacă nu poţi să iubeşti, cere-I şi asta…” Şi din nou modestia o obligă să argumenteze :”Eu sunt o persoană bună doar în aparenţă , dar, de fapt, sunt aşa... tăioasă ...” Există o strălucire stranie în ochii artistei când îmi vorbeşte despre credinţă şi oamenii care o propovăduiesc. Îmi povesteşte cu iubire despre Părintele Sofian şi despre Mănăstirea Antim, apoi despre acel personaj de origine rusă Ioan Străinul (Kulighin) apărut în vremea « Rugului Aprins » la Antim: “ Acest Ioan era un tip absolut obişnuit, puteai să treci pe lângă el fără să-ţi transmită nimic. Însă spunea că este trimisul Lui Dumnezeu, îţi dai seama?! Nu întâmplător apare acest Ioan, la Antim, în mijlocul unor oameni care toţi ajung apoi în puşcărie şi toţi fac un fel de temniţă de-asta… luminoasă. Câteodată fizicul unui om este nesemnificativ, dar cine ştie care amărât din stânga sau din dreapta bisericii este cel mai credincios dintre toţi?” La peste 70 de ani, Silvia spune că, dacă ar fi ales biserica din tinereţe, nu ar mai fi avut acum sentimentul unui timp pierdut.Că, dacă scopul vieţii este mântuirea, a-L cunoaşte cât mai devreme pe Iisus , înseamnă un câştig imens. Vorbeşte despre sfinţi cu o pasiune care te împinge direct în bibliotecile religioase. Pentru că “senzaţionalul” după care aleargă toată lumea, se află chiar în minunile pe care aceste personaje fabuloase le fac. Nu concepe viaţa fără un duhovnic şi găseşte că este mult mai importantă lupta unui călugăr în pustie, care se roagă pentru omenire, decât a unui politician. Nu se consideră bătrână, în schimb, spune că vârsta maturităţii la care se află acum este foarte frumoasă, chiar fericită.

« Îmi place când te uiţi aşa la mine ! »



  Vorbeam cu Silvia ca şi cum am fi fost dintotdeauna prietene. Faptul că o priveam cu atâta admiraţie o cam stânjenea şi, la un moment dat, a început să râdă :”Îmi place când te uiţi aşa la mine! Parcă ai vrea, din respiraţie, să găseşti adevărul!”
Primisem în acea seară mai mult decât aş fi sperat eu.Pentru că nu este de ici de colo să stai la un pahar de vorbă cu o personalitate de o asemenea anvergură. Îmi reproşează că din cauza mea nu şi-a sunat bărbatul de o oră (soţul ei se afla în spital)...
Afară se întunecase de-a binelea, iar  noaptea parcă-şi strecura misterul printre sculpturile artistei.Lumina din atelierul îngerilor Silviei trebuia să se stingă. Cu siguranţă, sculpturile ei aveau nevoie de intimitate, fără ca vreun ochi străin să le privească nesăţios...

Georgeta Istrate

luni, 6 septembrie 2010

Am să-ţi cânt...




Doarme pământul,iar eu te-aştept în noapte
Am să-ţi aştern un pat din flori şi şoapte
Un susur de izvoare, o candelă de stele
Un leagăn de mătase şi-o muzică de sfere.
Iubite, am să-ţi cânt
Că-i noapte pe pământ!


Am să te strâng la pieptu-mi, îngerul meu vrăjit
Te-oi mângâia pe creştet, te-oi săruta pe pleoape,
Te-oi înveli cu vise ţesute în alint
Izvorul fericirii să-ţi fie mai aproape.
Iubite, am să-ţi cânt
Că-i noapte pe pământ !

Afară-i lună plină , copacii-s verzi şi vii
Pe noi cad ploi suave de stele argintii,
Deşi e beznă-n lume, deşi e mult noroi
Vom dezveli lumina iubirii amândoi
Iubite, am să-ţi cânt
Că-i noapte pe pământ!

Căci sufletul tău este pruncul ce plânge
La umbră de neguri, la umbră de nori
Fără iubire lumina-i se stinge
Să creştem izvorul fântânii din noi !
Iubite, am să-ţi cânt
Că-i noapte pe pământ !


Adormi la pieptul meu, am să te duc departe
De orice răutate, de ură şi abis,
Pe aripi îngereşti vom poposi în noapte
În ţara de lumină cu porţi de paradis!
Iubite, am să-ţi cânt
Că-i noapte pe pământ !


Georgeta Istrate

Erai Tu



Ţi-am auzit paşii zburând
Ţi-am simţit privirea ocrotitoare
Am ştiut că nu mai sunt singură
Am şters lacrima şi am îngenuncheat
Simţeam că eşti Tu!

Am vrut să îţi vorbesc
Şi-am început să mă rog,
În genunchi , cu ochii închişi,
Simţeam că mă priveşti
Erai Tu!

Liniştea m-a cuprins,
Pentru că erai lângă mine.
Am simţit că-mi cresc aripi
Am simţit că Te-am atins
Ştiam că eşti Tu!

Totul în jur era feeric
Lumina ţâşnea din adâncuri,
Mă împresurase şi pe mine
Eram fericită, pentru că
Te găsisem!

Ţi-am auzit paşii zburând
Ţi-am simţit privirea ocrotitoare
Am ştiut că nu mai sunt singură
Am şters lacrima şi am strigat:
Doamne, Tu eşti!


Georgeta Istrate

duminică, 5 septembrie 2010

Profesorul




28 februarie 1998. Ea coboară din tramvaiul 21 şi caută cu privirea strada Latină. Cu adresa în mână, păşeşte nesigură şi emoţionată, la gândul că doar câteva minute o despart de întalnirea cu Profesorul. Ce reacţie o fi avut el atunci cand i-a citit poeziile? De ce-şi simte palmele umede şi reci? Doamne, o fi făcut bine c-a vrut să-i ştie părerea? Dar cine ar putea să judece mai bine nişte scrieri decat un critic literar?

O întrebare stânjenitoare

Ajunge în faţa unei porţi imense. Este deschisă, ca şi cum cineva ar aştepta-o.Intră. Lângă uşa de la intrare se află o sonerie. La început ezită, dar îşi face curaj şi apasă. Nu răspunde nimeni.Emoţiile din ce în ce mai acute fac să-i tremure corpul. Doamne, de ce sunt aşa de prăpăstioasă? Parcă m-aş întâlni cu un judecător, nu un profesor! Ar vrea să se întoarcă acasă , să se închidă acolo în cămaruţa ei, locul cel mai sigur din lume. Surpriză! Degetul se duce singur pe sonerie şi stă acolo insistent, hotărât să rezolve problema, indiferent de prostiile pe care ea le gândeşte.După cateva secunde, uşa se deschide şi apare însuşi Profesorul. Îi zâmbeşte, în timp ce o îndeamnă să intre.Prima întrebare:
-Ai luat examenul?
Întrebarea îi cade ca o stânca de granit pe voce.Simte că îi dispare şi bruma de curaj pe care o mai avea. Ah, Profesorul răsucise cuţitul într-o rană încă sângerândă. Câteodată, adevărul este foarte dureros. Raspunde totuşi încurcată:
-Nu… nu l-am luat… Ştiţi, adaugă fata, dorind parcă să îndulcească amărăciunea răspunsului , la română am luat 9,50 !
-Nu contează cât ai luat la română, spune Profesorul cu o dezamăgire îngrozitoare în glas. Pentru câteva momente, se aşează tăcerea. Într-un fel cam stângaci , fata îşi scoate haina şi o aşază în cuier. Apoi, îmbiată de Profesor, intră în camera spaţioasă şi înaltă cât două etaje.
-Ia loc, te rog, adaugă Profesorul cu o voce mai blândă.
-Mulţumesc.
Cu atâtea cărţi în jur, încăperea pare un altar dedicat cunoaşterii.
- Pot să te tratez cu o vodcă?
- Multumesc, nu consum alcool.
-Poate o cafea, insistă Profesorul.
-Nu beau nici cafea, îmi pare rău...
-Să nu-ţi pară rău...

Poezia nu se mai caută...

Fetei nu-i vine să creadă că se află în casa profesorului ei de română. În şcoală i se părea că este un om de o duritate maximă. Aproape la fiecare oră punea măcar vreo cinci note de trei. Mulţi dintre cursanţi chiuleau, de frică să nu se potcovească cu o astfel de notă. Pe de altă parte ,avea în el o disponibilitate spre comic, mai ales când striga catalogul, schimonosindu-le teatral numele pe octava superioară ,apoi pe cea inferioară ,că erau cu totii pe sub mese de râs. De-abia în partea a doua a orei urmau notele... colorate. Cu toate acestea, inima Profesorului era deosebit de bună. Oricâţi de trei ar fi avut cineva, la sfârşit nu rămânea corigent. Acum, pare un om resemnat , poate din cauza pensionării sau poate că înţelepciunea potolise spiritul său deosebit de activ. Sau poate fi doar o părere...
-Dacă nu vrei nici vodcă, nici cafea, ce mai aşteptăm?, zise Profesorul frecându-şi palmele cu un soi de nerăbdare.Pentru început, te rog să iei loc aici lângă mine, la masa asta.Apoi, continuă cu impresii.
- Sincer, poeziile tale m-au încântat, dar trebuie să-ţi spun că unele dintre ele au nevoie de mici modificări. De exemplu poezia “Spune-mi”. De fapt, ţi-am scris nişte notiţe ca să vezi unde-ai greşit. Totuşi, făcând abstracţie de cele câteva greşeli, versurile tale sunt profunde, filozofice chiar.
În timp ce-i vorbeşte, Profesorul o priveşte pe sub ochelari atât de atent, încât se simte stânjenită.Parcă ar fi vrut să descopere poeta dincolo de trup, sau poate potriveala dintre ele.Cine ştie? Pentru că el o priveşte atât de insistent, ea roşeste. În secunda următoare, îşi apleacă privirea spre manuscrisele de pe masă. De ce o fi făcut asta? Poate de teama ca Profesorul să nu-i descopere slăbiciunile sau calităţile, pe care ea însăşi nu şi le cunoaşte.
- Acum nu poţi publica nimic! Poezia nu se caută, deocamdată…cu preţurile astea…Sau poate că ai vreun sponsor, zice Profesorul iscoditor.
-Nu, răspunde fata zâmbind….Domnule profesor, dumneavoastră aţi scris vreodată poezii?
-Da, am scris. Dar am terminat cu ele acum patruzeci de ani, fiindcă mi-am dat seama că nu pot face nimic. Atunci m-am apucat de critică literară.
-Apropo de asta, am citit de curând “ Nouăsprezece trandafiri” ai lui Mircea Eliade .Are o prefaţă semnată de dumneavoastră. Am fost fericită că v-am văzut numele acolo, chiar mândră.
-Uite, vezi, acolo sus pe rafturile alea, zice Profesorul arătând cu mâna spre înălţimile camerei, se află munca mea de-o viaţă. Cărţi scrise, pe care nu mi le-a pubicat nimeni.Cu părere de rău, trebuie să-ţi spun că poezia este pe ultimul loc, iar critica ocupă penulltimul loc…Crede-mă, nu ştiu cum să te încurajez!

Revelaţia

Ea ridică ochii spre locul indicat de Profesor. Acolo se află zeci de lucrări pregătite pentru tipar. Îi este ruşine pentru că îndrăznise să creadă că lucrările ei merită publicate. Ca o revelaţie, începe să privească omul din faţa ei, aşa cum n-o făcuse niciodată. El merită tot respectul din lume. Apoi, gândul se revoltă dureros: este posibil ca munca unui om atât de valoros să nu intereseze pe nimeni? Trebuie oare ca , mai întâi, să moară, şi de-abia după aceea să capete preţ în ochii lumii ? Viaţa asta se reduce numai la bani?
Deodată, el nu mai este profesorul ei de limba română de la Bolintineanu, ci un colos, un uriaş. Se simte ca un purice pe lângă un elefant. Iar acesta din urmă se străduieşte din răsputeri să nu o strivească. Ba, mai mult, o ridică mai sus decât el. Este un sfânt!
-Am citit multe cărţi cu prefaţa semnată de dumneavoastră. Dar o carte al cărui autor să fiţi, vi s-a publicat?
Profesorul se înseninează, ca şi cum ar fi aşteptat întrebarea :
-Mi s-a publicat una! O să ţi-o aduc, dar numai s-o vezi de la distanţă, căci am doar un exemplar. Am mai avut câteva, dar le-am dăruit prietenilor.Daca vrei să ma crezi, am cumpărat câteva la preţ dublu, ca să pot da celor care-mi cereau...
Cu mare plăcere ţi-aş da una, dar, dupa cum vezi, nu am, se scuză Profesorul pentru a nu ştiu câta oară, în timp ce se plimbă prin casă, căutând cartea.
Coperta poartă chipul Profesorului aplecat asupra mesei de scris. Sub poză se află numele cărţii: “ Mircea Eliade”. Fata priveşte atentă acea copertă şi parcă îi este frică sa o atingă. Are impresia că nu are dreptul, că nu trebuie să facă vreun gest care să tulbure sau să ucidă asemănarea dintre cei doi. Sau mai bine complementaritatea şi marea prietenie care i-a unit. Profesorul ghiceşte gândurile fetei şi, cu o uimire misterioasă, i se adresează:
- Şi totuşi, vreau să-ţi fac un cadou. Am aici cele două volume ale cărţii “Noaptea de sânziene”, a lui Eliade, la care am scris o prefaţă…
-Dar, domnule profesor, eu…
Ar fi vrut să-i spună că poate primi numai dacă o lasă să-i plătească, dar întâlnindu-i privirea, simte teama de a nu-l jigni, de a-i face rău în vreun fel. El aşază cele două volume pe masă, ea le priveşte stânjenită. Apoi, ca să rupă tăcerea clipei, fata îl întreabă din nou:
-Aţi scris vreun roman?
-Am multe romane scrise, dar nepublicate….da, din păcate…Vezi, tu eşti tânără, ai viaţa înainte ,dar de mine ce să spun? Aş vrea măcar să-mi pun la punct ceea ce mai am până vine moartea…
Fata tresare. Cuvântul acesta sinistru, rostit de Profesor, o intrigă. Ar vrea să-i spună că oamenii ca el nu mor niciodată , că o întristează să-l audă vorbind astfel .

O revoltă transformată-n poezie

-Chiar nu vrei o vodcă?, întreabă Profesorul încă o dată, ca şi cum ar vrea să alunge tristeţea, care se aşezase cenuşiu pe ochii ei. O întrebare care să scoată din încurcătură...
-V-am spus doar, nu consum alcool, îngână ea, în timp ce se ridică de pe scaun. De altfel, trebuie să plec. Vă mulţumesc pentru sfaturi, pentru timpul acordat şi , mai ales, pentru că mi-aţi citit poeziile.
- Cum te-ai apucat să scrii poezie?, întreabă Profesorul.
-Am avut o revoltă totală! Voiam să strig oamenilor că nu mai vreau să fiu preşul pe care-şi şterg picioarele, că merit puţină atenţie. Acum realizez că nu de atenţia lumii am eu nevoie, ci de neatenţia ei...
-Înteleg perfect ce-mi spui, răspunde Profesorul.
- E timpul să plec, domnule profesor.
Un apel telefonic îl îndepărtează de ea. Fata profită de acest moment, îşi ia haina din cuier, îşi pune fularul…
-Esti gata deja?!
-Da, răspunde tânăra.
-Hei, de ce nu ţi-ai luat cadoul?, o dojeneşte Profesorul, în timp ce se întoarce după volumele lui Eliade.
Uşa se deschide, el îi întinde mâna pentru despărţire. Doamne, dacă n-ar fi atât de timidă, i-ar săruta mâna şi i-ar spune că-l iubeşte şi preţuieşte nespus.
-Nu trebuie să iesiţi după mine. O să închid eu poarta…La revedere, domnule profesor!
În câteva momente ajunge în stradă, puţin tristă, dar şi bucuroasă că a reuşit să pătrundă în universul acestui om.


Amintiri

Tramvaiul 21 opreşte în staţie. Ea urcă. Un zâmbet i se aşază pe chip, când amintirile din liceu îi invadează fiinţa. Şi, Doamne, ce bine era când, la ora de română, el povestea despre opera vreunui scriitor, despre personaje şi caracterele lor. În acele momente, în mintea ei se contura un tablou minunat: se imagina o fetiţă în braţele bunicului, care îi spunea poveşti şi o iniţia în tainele literaturii. De atâtea ori îşi dorise să poată sincroniza timpul şi vieţile lor , aşa încât visul să devină realitate. Oare, de ce simţea acea duioşie în prezenţa lui?

Georgeta Istrate

miercuri, 1 septembrie 2010

De ce-ai lăsat să moară trandafirii?


Te căutam în nopţi fără hotar
Şi te chemam, ca pe un salvator,
Timpul trecea, dar tu nu mai veneai
Şi mă durea în piept de-atâta dor.

Mă chinuiam cu gândul încercând
Să readuc momentele-napoi,
Să văd în ochii tăi din nou arzând
Un foc al infinitului din noi.

Când dorul respirarea-mi sufoca
Şi lacrimi se scurgeau pe-altarele iubirii,
Emoţia, neîmplinită, întreba:
De ce-ai lăsat să moară trandafirii?

Georgeta Istrate