Străin în propria existenţă

În anul 1991, Marian Păunache din Dolj se află pe un şantier din Ucraina.Viaţa sa decurge banal, nimic nu pare să-i tulbure existenţa. Până într-o zi când, împreună cu un grup de colegi , iese la o bere. La un moment dat, de undeva din spatele cozii, o voce tremurândă face un anunţ în limba română: “Beţi bere numai dacă aveţi borcan de-acasă. Dacă n-aveţi , degeaba staţi!” Vocea atrage atenţia românilor, care intră în vorbă, întrebându-l diverse lucruri.

De ce oare glasul acesta îmi face inima să bată mai tare? De ce privirea lui mi se pare atât de familiară?, se întreabă Marian.

Răspunsul se află în emoţiile următoarelor momente. Ele valorează cât o viaţă întreagă, căci vocea care vorbise era chiar a bunicului, declarat mort pe frontul de est, în cel de-al II-lea război mondial. Pentru bunic, adică Gheorghe Păunache, întâlnirea aceasta avea să fie firicelul de apă care-i trasează drumul spre casă, după 51 de ani de suferinţă şi aşteptare...

“ Eşti băiatul fiului meu, Cristian ”

Când află că Marian este din Dolj ,ochii bătrânului se luminează şi, dintr-o dată, devine interesat de soarta lui.”Din ce localitate doljeană eşti? Care-ţi este numele de familie? Cum îi cheamă pe părinţii tăi?”...
După un interogatoriu cu sufletul la gură ,cei doi ajung la concluzia că sunt rude: ”Eşti băiatul fiului meu ,Cristian. Când m-au luat pe front, copilul meu avea doar trei ani …dar cum este şi cum arată tatăl tău?”
Nimănui nu-i mai pasă de bere.Toţi privesc scena emoţionantă a îmbrăţişării celor doi.Vestea este tulburătoare pentru că, din ce-i spusese bunica, Marian ştie că bunicul nu mai este demult în viaţă. Totul capătă dimensiuni uriaşe, bucuria întâlnirii se dilată extinzându-se parcă în tot universul. Când atmosfera se mai calmează şi lacrimile de pe obraz se usucă, bătrânul intuieşte nevoia băiatului de adevăr şi povesteşte cum au decurs lucrurile...

“N-am avut dreptul să aleg ”

În anul 1940, la 26 de ani, Gheorghe merge pe front. Anii de război, teroarea, furia, disperarea, foamea şi moartea îl învaţă să preţuiască mai mult viaţa. În puţinele momente de linişte, istovit şi derutat, cade într-un fel de letargie, dar are în gând o imagine alinătoare – se vede fericit, împreună cu soţia şi cei doi copii...

Momentul capitulării găseşte mulţi soldaţi români pe teritoriul URSS. Bucuria reîntoarcerii acasă animă spiritele, însă euforia este de scurtă durată, căci destinul le joacă o festă.Conform unui ordin dat de Stalin, soldaţii prinşi pe teritoriul rusesc nu au voie să se întoarcă în ţara lor.Fiecare trebuie să accepte o soţie rusoaică, alături de care să întemeieze o familie. În caz contrar, sunt executaţi pe loc.

Unii nu fac compromisuri...Alţii acceptă condiţiile, în ideea că, atâta vreme cât se află în viaţă, există şansa să-şi revadă familiile. Aşteptarea unui moment prielnic reîntoarcerii se prelungeşte dureros, căci securitatea rusă se transformă în umbra lor.

Lui Gheorghe această pândă îi sufocă visurile, iar rana din piept devine nevindecabilă. La prima tentativă, de a transmite familiei din România vestea că trăieşte, este prins. Încercarea atrage pedeapsa unui domicilui forţat la Zagzavod. El este un caz fericit, căci alţii sunt deportaţi tocmai în Siberia: ”Viaţa mea a fost asemănătoare cu a unei marionete în mâna unui păpuşar. N-am avut dreptul să aleg . În cele mai importante momente, destinul mi-a fost potrivnic…m-am simţit străin în propria existenţă”.


Georgeta Istrate