Mă cheamă o fetiţă

În căutarea inocenţei pierdute

Indiscutabil, cu cât oferi mai puţină iubire, cu atât te transformi într-un deşert. Ca să putem supravieţui ca specie, ca să ne vindecăm de toate bolile fizice şi psihice, ca să ne ridicăm pe niveluri de evoluţie superioară, ne trebuie un singur medicament : iubire.Teoretic , foarte simplu, dar practic, foarte complicat. De ce? Societatea în care trăim şi-a pus amprenta dramatic pe noi, transformând libertatea dinlăuntrul şi din afara noastră într-o sclavie, a încorsetat-o într-o regulă pe care a numit-o tradiţie. Merităm mai mult de atât? Suntem răi, suntem buni, cum suntem? E o ignoranţă inconştientă în noi care, printr-o anume educaţie, face să dispară inocenţa, bucuria, credinţa, înlocuindu-le cu frica, interesul, ura. Acum, când zidul acesta s-a făcut atât de gros, sufletele noastre caută altceva. Poate inocenţa pierdută, care se află îngenuncheată în trupuşorul de copil rămas în genunchi undeva în sufletele noastre...





Mă cheamă o fetiţă
Zâmbeşte continuu,
Iar pletele-i blonde
Par ape de aur
Ori aripi de înger,
Chipul ei de lumină şi ochii azurii
Ca apele mării
Mă cheamă, mă cheamă...


Hai să ne jucăm iar!
Haaaaai!
Uite, putem să ne jucăm
De-a baba şi biserica.
Eu zic aşa:
-Un’ te duci băbuţă?
Iar tu răspunzi:
-La bisericuţă...
...........................
-Haaaaai, de ce nu vrei să ne jucăm iar?


Şi dacă nu-ţi place acest joc
Ştiu altul cu indieni,
Dacă nu-ţi place nici acesta
O să ne descălţăm de cizmuliţe
Şi-o să mergem prin şanţurile pline
Cu apă de ploaie,
Ori prin băltoace
Cu picioarele goale
Şi-o să cântăm.
Vrei?


Mă cheamă fetiţa, mă cheamă
Nu ştiu ce să-i răspund
Ea încearcă să mă înveselească
Dar eu...Doamne!
De ce nu mai pot să râd?
De ce nu mai simt nimic?
De ce nu mai sunt în stare
Să mă bucur de lucrurile simple?


Ah, oglinda…
Priveşte-te în oglindă!



-De ce deodată ai devenit altfel?
mă întreabă glasul cristalin al fetiţei
dinlăuntrul meu.
-Cum, altfel? îi zic.
Aşaaa…parcă nu mai eşti mică
Ai uitat şi să zâmbeşti
Privirea ţi-e stinsă
Părul ţi s-a înnegrit...
De ce nu mai e de aur ca înainte
când ne jucam împreună
De-a mama şi tata?


De ce nu mai râzi
Ca atunci când
Ne jucam fericite
De-a viaţa ?



Ia stai!
Obrajii tăi
Nu mai seamănă cu ai mei!
Doamne, de ce?


Chiar şi aşa, joacă-te cu mine!
De ce nu mai vrei
Să ne jucăm împreună?
De ce stai acolo ca o piatră?
De ce nu reacţionezi?


Ce mult te-ai schimbat!
Parcă…nu mai eşti tu...


Georgeta Istrate