duminică, 5 ianuarie 2014

O fată naivă - partea a V-a (ultima)




Așa mai merge...




-          Și ce făcea acea persoană atât de special, încât ai fost capabilă să răspunzi cu da la întrebarea mea? Știi de ce sunt atât de curios? Nu vreau să plec din lumea asta fără a încerca să fac cel puțin o persoană fericită. Nu vreau să copiez exemplul tău, dar poate că m-ar inspira cumva...
-          Să mă gândesc: mai întâi este vorba de un bărbat. El m-a iubit într-un fel care ar trebui să fie un model pentru toți cei care vor să fie fericiți sau să facă pe alții fericiți.
-          Adică?
-          Încă de la începutul relației noastre, m-a făcut să mă simt importantă. Pe vremea aceea nu aveam încredere în mine,  nici nu credeam că merit ceva bun pe lumea asta. M-a încurajat să-mi continui școala; îl interesa ce-mi place și , în măsura posibilităților sau a circumstanțelor, el îmi oferea exact ceea ce-mi doream;  mi-a arătat lumea așa cum  o cunoștea el - avea într-adevăr o mașină,  pe care o botezase cu numele meu. Îmi spunea că acea mașină mă iubește, fiindcă merge ca unsă când sunt eu înăuntru. Se pare că mașina aceea nu voia să poarte pe oricine. Dacă nu-i plăcea o persoană, nu pornea, și gata. E cam ciudat, dar așa-mi povestea el.
-          Ce interesant. Foarte interesant. Și totuși, ceea ce mi-ai spus fac multe persoane, cred că mai e ceva, ceva foarte important...
-          Așa este. În prezența lui eram foarte fericită. Nu știu dacă asta venea numai de la mine sau între noi avea loc  un fel de chimie, tot ceea ce știu e că ceva ne învăluia pe amândoi. Fiecare clipă petrecută lângă el era specială. El îmi mărturisea că simte la fel. Nu de puține ori spunea că ar fi în stare să moară pentru mine. Eu îi ceream să trăiască pentru mine...
-          De ce te-ai oprit?
-          Pentru că el chiar a murit pentru mine...
-          Te-ai întristat, micuțo...
-          Da, puțin, recunoscu fata ștergându-și lacrimile care răsăriseră pe obrajii ei de-acum îmbujorați. Apoi continuă. Nu știu misterul care ne lega, dar era ceva așa de frumos încât, chiar și de ieșeam la o cafea cu el, simțeam o fericire fără margini. Și cel mai mult la el iubeam... mâinile.
-          Mâinile???
-          Da. Le priveam minute în șir, le sărutam pe o parte și pe cealaltă, i le puneam pe obrajii mei și le țineam acolo, ca și cum m-ar fi vindecat. Cu mâinile acelea îmi scria mesajele de dragoste pe telefon sau pe Internet, cu mâinile acelea îmi mângâia părul, mă ținea în brațele lui atât de calde. Doamne, ce bine era! Când plecam în vreo excursie, îl priveam cu conduce. Avea cele mai grațioase mâini pe care le-am văzut. Avea o delicatețe deosebită când ținea mâinile pe volan.Îi iubeam mâinile la nebunie.
-          Numai mâinile ți-au produs atâta încântare?
-          Nu. Tot ceea ce însemna ființa lui îmi provoca încântare. Avea niște ochi de o nuanță nemaivăzută, ca și cum toate culorile universului ar fi fost amestecate în ei. Dar cel mai mult îmi plăcea felul în care acei ochi unici mă priveau. Niciodată nu m-a privit cineva cu atâta pasiune. Mă simțeam cea mai frumoasă femeie de pe pământ! Pentru el, chiar eram. Când eu zâmbeam, se citea fericirea pe chipul lui. Se spune că atunci când vrei să fii fericit, trebuie mai întâi să oferi tu fericire...  
-          Foarte interesantă mărturisirea ta, micuțo. Ai venit la mine în speranța că te voi ajuta să-ți rezolvi problemele, însă le-ai rezolvat pe ale mele.
-          Cum așa?
-          Mi-ai dat un motiv real să vreau să ies de aici, și o voi face; mi-ai dezvăluit secretul fericirii. Ți se pare puțin? ...
Cei doi fuseră întrerupți de  pașii gardianului care venea s-o conducă spre ieșire. S-au privit mirați, fata s-a uitat la ceas, apoi a spus:
-          La revedere, domnule Irimia.
-          La revedere, și mulțumesc pentru vizită. Îți rămân îndatorat. Nu ai idee câtă putere mi-ai dat să pot birui armata asta de proști care mă înconjoară. Acum știu ce voi face cu viața mea.

Pașii femeii și ai gardianului se auzeau tot mai încet. Întemnițatul se așeză din nou în patul său de fier, își aținti privirea spre tavan, dar de data aceasta nu mai avea figura aceea scârbită și acră, ci un surâs de așeză pe buzele sale. Murmură: oare....

Georgeta Istrate

Un comentariu:

  1. Felicitări! Am citit cu sufletul la gură întreaga poveste. Emoționantă și atât de...reală! Atâta suferință...pentru o lecție de fericire! Poate a meritat, poate nu... Alegerile ne aparțin... Protagonista ta a ales...în condițiile în care limitările vieții și-au spus cuvântul. Mulțumesc pentru această experiență împărtășită atât de frumos de condeiul tău....voi medita la ea. Merită. Sunt destule mesaje strecurate în ea, iar mulți dintre noi, cititorii tăi, chiar avem nevoie de ele. Te îmbrățișez!

    RăspundețiȘtergere