marți, 14 ianuarie 2014

Mihai Eminescu, 164 ani de la naștere , partea I



    ”Era frumos – de-o frumusețe demonică. Asupra feței sale palide, musculoase, expresive, se ridica o frunte senină  și rece ca și  cugetarea unui filozof. Iar asupra frunții se zburlea cu o genialitate sălbatică părul său negru-strălucit, ce cădea pe niște umeri compacți  și bine făcuți. Ochii săi mari căprui ardeau  ca un foc negru  sub niște mari sprâncene  stufoase și îmbinate, iar buzele strâns lipite, vinete, erau de-o asprime rară[1]





O moștenire unică în cultura românească

    Mihai Eminescu a fost, este și va rămâne ceea ce înseamnă adâncimea trăirilor omenești exprimate în cuvinte, sensibilitatea și frumusețea interioară și exterioară și, în același timp, tăișul sabiei cuvântului, căci el a avut curajul să spună lucrurilor pe nume, fără a se teme de consecințe. Oricum ar fi folosit cuvântul, Eminescu l-a umplut cu viață și i-a dat un farmec pe care nu-l găsești la alți autori. Toți folosim cuvintele, dar el le-a dat valoare de comori. Eminescu a încercat să facă față celor două planuri în care trăia: cel terestru, în mijlocul unei lumi corupte, percepută ca o penitență, în care din când în când mai licărea o geană de fericire, probabil menită să țină speranța vie;  și planul superior, artistic, un domeniu la care nu toți avem acces,  care reprezenta un  loc de salvare, în care adevărul său, nealterat de compromis, poate să ofere o lume ideală, o lume în care omul are acces la fericire de câte ori dorește. Cu ajutorul cuvintelor, Eminescu a creat imagini artistice de o frumusețe tulburătoare. Iar rețeta pe care a folosit-o îmbină armonios sentimentele umane cu natura. O natură care  pare tristă când omul este trist, și fericită când omul trăiește această stare de grație: ”Vino-n codru la izvorul  / care tremură pe prund, / unde prispa cea de brazde, / crengi plecate o  ascund. /..Vom visa un vis ferice, / îngâna-ne-vor c-un cânt, / singuratece izvoare, /blânda batere de vânt... / Adormind de armonia/ codrului bătut de gânduri/ Flori de tei deasupra noastră / or să cadă rânduri-rânduri[2]
    În mai toate poeziile de dragoste, fericirea este acceptată de natură, astfel că ea devine absolută și copleșitoare. Dacă veți citi sau reciti poeziile lui Eminescu, veți experimenta importanța ideii că omul este parte din Univers. Că omul nu este izolat în exteriorul Universului, nu este nici inferior, nici superior elementelor care îl compun, de aceea orice acțiune ar face are nevoie de aprobarea și implicarea acestuia.
    Ca să aducă la viață o asemenea operă, Eminescu s-a folosit de toate instrumentele de care dispunea: imaginație bogată; fantezie creatoare; viziune filozofică, în care împletește mitologia  cu imaginea cosmică ; forță de sinteză a izvoarelor autohtone și universale, toate acestea trecute prin filtrul propriei ființe. Și din tot acest cumul de calități  a rezultat o moștenire unică în cultura românească. 

În căutarea unui ideal

    Mihai Eminescu s-a născut la Ipotești,  Botoşani, la 15 ianuarie 1850. Este al şaptelea din cei 11 copii ai căminarului Gheorge și ai Ralucăi Eminovici.
   Îşi petrece copilăria în casa părintească şi prin împrejurimi, într-o totală libertate de mişcare, în contact cu oamenii şi  natura.
     În 1866, Eminescu pornește către Blaj, la studii. Ajuns la seminar, se bucură  de o oarecare popularitate, căci i se publicaseră câteva poezii. Acest lucru, în ciuda sărăciei  atât de evidentă, îi conferă o noblețe specială.
Colegii sunt curioși și iscoditori. Dar prea tânărul poet nu se amestecă întotdeauna cu ideile lor  banale și, de cele mai multe ori,  se retrage în singurătate, citind. Iubește natura, dar și oamenii inteligenți care se apropie cât de cât de pretențiile lui. Poartă cu sine un carnet în care-și ia notițe permanent. Ascultă poveștile pe care le spun cei mai în vârstă, prețuiește prietenia celor cu care are ce discuta. Își face un amic,  Filimon Ilia , un personaj cu care se simte pe aceeași lungime de undă. Când colegii de cameră se pierd în discuții aprinse, el știe să se retragă elegant, evitând astfel conversațiile în contradictoriu.  Apreciază poeții români, în special pe  Vasile Alecsandri. Vocația sa de scriitor îi este trădată de  preocupările spirituale, notițele pe care și le ia permanent, preocupări străine pentru colegii săi, interesați mai mult de viciile la modă și de lucrurile fără aripi. În ciuda sărăciei, nu se abate de la drumul său, chiar dacă uneori primește și pomană de la ceilalți, iar hainele, la un moment dat, nici nu mai sunt capabile să-i acopere trupul.
 Aș putea spune că entuziasmul lui naște o anumită inconștiență, benefică de altfel, care îl propulsează spre un ideal. Se spune că idealurile sunt prea înalte  pentru oameni, și de aceea cei mai mulți abandonează urcușul. Dar ce scânteie ascunsă  alimentează motorul acestui tânăr?

Georgeta Istrate


[1] Mihai Eminescu, Geniu Pustiu, Editura Prietenii Cărții, București, 1998, p.87.
[2] Versurile fac parte din poezia Dorința, scrisă la 1 septembrie 1876.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu