duminică, 5 ianuarie 2014

O fată naivă - partea a II-a



Cu ce l-ai mituit pe gardian?



  Văzând atâta ostilitate, femeia întoarse spatele și se îndepărtă.Uimit, bărbatul o urmări cu privirea, din patul lui de fier, apoi sări ca ars. Strângând gratiile cu amândouă mâinile, strigă:
 -  Cristina, stai!
 - Da, domnule Irimia,v-au mai rămas cuvinte urâte cumva și nu aveți cui să le oferiți?
Făcându-se că nu aude, domnul Irimia, răspunse:
-          La urma urmei, de ce să nu fiu de vânzare? Cu ce ziceai că l-ai mituit pe gardian?
-          Cu verigheta, domnule.
-          Și crezi că merita să faci un astfel de sacrificiu, numai pentru a-ți pierde o după amiază  de sâmbătă, pe culoarele unei închisori, în compania unui tiran ca mine?
-          Sinceră să fiu, am crezut că merită. Chiar mai mult decât atât...
-          Zău?! Se miră bărbatul apropiinduse mai bine de gratii pentru a o privi pe îndelete. Îmi place cum ești îmbrăcată. Bleu-ciel te prinde foarte bine, veneai în culoarea asta și când îți eram șef.
-          Deci vă amintiți perfect de mine...
-          Cum naiba să nu-mi amintesc? Erai cea mai frumoasă femeie din firma mea! Acum îți pot mărturisi, că nu am nimic de pierdut. Simțeam o atracție stranie față de tine. Ca și cum te-aș fi cunoscut de când lumea. Nu cred că era o atracție sexuală obligatoriu, dar îmi plăcea să te urmăresc atunci când erai preocupată. Și,din biroul meu, îmi era dor să te văd. Așa că  mă uitam  pe monitor și te priveam minute în șir. Voiam să știu ce mă atrage atât de mult la tine.
-          E un mod cam ...
-          Pervers?
-          Nu știu...n-am știut că v-am atras atenția...
-          Singura chestie care mă deranja era faptul că purtai niște rochii maxi. Tu de mini n-ai auzit? Ești încă tânără și ai un corp superb, cred că ți-ar sta bine...
-          Mă faceți să roșesc, domnule Irimia. Și, mă rog, de ce poartă femeile rochii sau fuste mini? ... Rochiile pe care le port, atât croiala, culoarea sau lungimea, reprezintă moda mea, e ceea ce simt eu în interior.
-          Ei hai, nu te ambala așa! Nu am știut că ai idei fixe în privința asta! Și, la urma urmei, ce vezi atât de rău că ne desfătăm și noi bărbații puțin privirea?
-          Ajunge! Îl întrerupse femeia nervoasă. Eu am venit aici să discutăm alte probleme, dar m-am înșelat.
-          Și care e problema ta, fătucă?
-          Venisem la dumneavoastră pentru că vă consideram altfel, un om integru, un model...
-          Vezi c-ai început să faci poezii. Și, al naibii să fiu, niciodată nu mi-a plăcut poezia!
-          Păcat. Poeții sunt sufletul unei națiuni. O națiune fără suflet nu valorează nici cât o ceapă  degerată.
-          Ia te uită! Știi că eu te-am angajat la firma mea din compasiune? Mă mișcase foarte mult povestea ta și  mi-am zis:  săraca, ia s-o ajut! Mi-era teamă să nu te sinucizi și m-am gândit că te-aș fi avut pe conștiință toată viața.  Mă gândeam că n-ar fi rău să am și eu grijă de cineva. Așa că, fără să-ți dai tu seama, te urmăream mereu, te ocroteam din umbră. Dar s-a întâmplat un lucru ciudat. De la milă am ajuns la o mare simpatie. De aceea nu te-am lăsat să pleci de câte ori  ți-ai dat demisia sau ai plecat fără să te intereseze nimic. Într-un fel, mi se părea că semeni cu mine, că la fel ca tine eram și eu în tinerețe. De aceea, micuța mea, nu se atingea nimeni de tine, câtă vreme eram eu prin preajmă. Și acum îmi vii aici și mă judeci?!
-          Nu, nu vă judec. Vă rog să mă iertați dacă ați înțeles așa. Apropo, dacă aș fi știut că m-ați angajat din milă , n-aș fi acceptat postul niciodată.


Georgeta Istrate

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu