marți, 14 ianuarie 2014

Mihai Eminescu, 164 ani de la naștere, partea a II-a






Primele iubiri : teatrul și femeile

   Între 1866 și 1869 inima tânărului poet  tresaltă după lucruri noi  și un dor de ducă îl împinge  în brațele artei și ale iubirii.  Spre disperarea  familiei, își urmează visul  și astfel ajunge într-o echipă de teatru. Intră în rândul artiștilor lui Mihai Pascali, făcând  un șir de turnee  în mai toate orașele țării. Este o perioadă prolifică din punct de vedere  literar. La capitolul experiență, împletește foarte bine  știința din cărți cu spiritul său  poetic și vizionar, aplicându-le în practică. Rolul său în echipa lui Pascali  este acela de sufleur,  copist, dar și de actor de ocazie. Inima lui sensibilă tresare  de fiecare dată la farmecele femeilor, căci la ce bun să ai suflet de poet dacă nu ai cui să dedici versurile pe care le scrii ?
Astfel, se îndrăgostește de o actriță  din grup, pe nume Eufrosina Popescu,  pe care o idealizează. Îi compune versuri  ce o pun într-o lumină perfectă, dar când se lovește de realitatea complet diferită  de viziunile lui,  este dezamăgit și rănit.
    Altă dată se îndrăgostește de o tânără spectatoare, pe care o iubește în taină. La vârsta aceasta, izvorul inspirației  și-l soarbe din sentimentele de iubire. Între timp, publică, prin intermediul lui Iosif Vulcan poezii în revista ”Familia”. Într-un moment al acestei perioade  îl cunoaște pe I.L. Caragiale,  căruia îi împărtășește din proiectele și ideile sale de creație.
    Printre piesele de teatru care se joacă, se numără și  ”Idiotul” lui Dostoievski, ”Răzvan și Vidra” de Bogdan Petriceicu Haseu, ”Mihai Viteazul după bătălia de la Călugăreni” a lui Dimitrie Bolintineanu. Între sezoanele de activitate teatrală,  ca să-și câștige existența, lucrează  ca hamal  în port sau grăjdar la hotel. Nu se dă în lături să doarmă în paie  și nu este pretențios la mâncare.  Se mulțumește cu puțin  și nici nu visează la un trai burghez. Este fericit într-o lume de vise,  care-l ajută și-i dau putere să treacă  peste amărăciunile și deșertăciunile vieții.  La cererea lui Pascali, Eminescu face traduceri din limba germană. Nu de puține ori este uimit de frumusețea  limbii române și suferă atunci când cuvintele ei sunt reduse  la o stare mizeră. În sufletul lui curat se naște  un patriotism fierbinte și pare că  se identifică cu durerile țării. Din lipsă de actori, este solicitat să joace  din când în când  roluri mici, în diverse piese de teatru. Se angajează la Teatrul Național, unde  lucrează cu pasiune. Până într-o zi când tatăl său,  Gheorghe Eminovici, îl smulge din acest mediu  și îi deschide ușa spre un alt stil de viață.

Student la Viena

    ” Unul din scrupulele lui Eminescu  - devenit aproape idee fixă – pare să fi fost întotdeauna acela  de a nu împovăra pe ai săi  cu întreținerea lui, scrupul naiv, care-l făcea să sufere mizeria  rătăcirilor în chip inutil, căci bătrânul a avut totuși mijloace  de a-și susține familia  și nu s-a ruinat nicicând  din această pricină”[1].
    Dar Gheorghe Eminovici nu agreează ideea ca Mihai să fie toată viața un actor hoinar, așa că intervine. Ca urmare, între anii 1870-1874, Eminescu studiază la Viena și Berlin.
Viața poetului se transformă radical din toate punctele de vedere. Schimbă țara și implicit mediul, intrând într-o altă etapă de evoluție. Mai întâi merge la Viena unde, timp de trei ani,  își dezvoltă capacitățile native  și își lărgește orizonturile în toate zonele  de interes. Întâlnește foarte mulți români  trimiși la studii de părinții lor, tineri nu neapărat cu vocație  dar cu aspirații pentru o viață materială  mai bună sau măcar o diplomă pentru etichetă. El se apropie mai mult de moldoveni sau de alți români care, cel puțin prin sufletul lor,  au afinități cu poetul. Se înscrie la diverse cursuri  cu caracter filozofic, istoric, științific. Dovedește o curiozitate  exacerbată față de cauzele lucrurilor, iar enigma vieții și a morții îl fascinează și îl atrage în aceeași măsură. Aceste pasiuni îl entuziasmează, dar în același timp îl și consumă.  Și pentru că această muncă istovitoare  îi alimentează curiozitățile, o face cu o pasiune de nedescris. La Viena,  îl întâlnește pe Ioan Slavici, reîntâlnește câteva cunoștințe de la Blaj, foști colegi, dar și pe Iacob Negruzzi,  cel care îl recunoaște ca pe un poet  de talent și îl sprijină în acest sens. Citește cu efervescență  Schopenchauer, Spinoza, Leibnitz, Kant, dar și publicațiile  sanscrite de origine indiană Ramayana și Mahabharata. Se retrage deseori din mulțime,  studiind misterele Egiptului și principiile biblice. Deși starea materială nu este tocmai roz,  nu-și refuză spectacolele de teatru, muzeele, galeriile de artă, operă și tot ce înseamnă cultură a momentului. Își strânge, ca un adevărat adunător de comori,  idei și concepte pe care  intenționează, mai târziu, să le transpună  în opere. Îi plac oamenii care au cu adevărat ceva de spus, pentru că este însetat de a cunoaște și de a trăi.  Viața sentimentală a lui Eminescu este multicoloră. Iubirile vin și pleacă, așa cum trenurile se perindă prin gări și scriu pe inima lui Eminescu  exaltare, dezamăgire, ideal, tristețe, suferință. Și din această alchimie de sete de cunoaștere și iubire, se înalță un Eminescu unic. În el iau ființă puternice trăiri de patriotism, dorință de implicare în viața României, acest lucru se vede în  discursurile sale critice la adresa parveniților. Se conturează un Eminescu strălucitor care începe încă de la acea vârstă să-și ia zborul asemeni unui fluture  ieșit din crisalidă. Tot în acea perioadă concepe un dicționar de rime. Mintea poetului este invadată de imaginație, provocată de  studierea faraonilor  egipteni și de reîncarnare. Astfel  metempsihoza începe să prindă contur și câștigă tot mai mult teren în sufletul lui. Acest concept îl regăsim mai ales în lucrarea  ”Sărmanul Dionis”.
   Publică în ”Convorbiri literare”, la 15 aprilie 1870, poezia ”Venere și Madonă” , poemul atrăgând atenția în mod deosebit lui Titu Maiorescu. Dar  Eminescu nu este atras numai de cultură. Îi plac, în special, economia și științele sociale.

Georgeta Istrate



[1] George Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, Editura Eminescu, București, 1975,p. 124.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu