O fată naivă - partea a III-a

Ia spune, ingrato, m-ai fi lăsat....?

-          Sunt sigur de asta, bestie mică! Crezi cumva că ai fi făcut mulți purici prin firma mea, mai ales că nu aveai calificare în domeniu, dacă eu nu mi-aș fi dat seama că ești un om de calitate? Dacă nu mi-aș fi dat seama că ești ca diamantul  ce strălucește în noroi? Atât de înapoiat mă crezi? Cum crezi că aș fi putut ocroti o hahaleră?... Ce, nu mai ai grai? Nu vrei să mai zici nimic?

-          Mulțumesc...

-          Pentru ce-mi mulțumești? Pentru că mi-am dat seama demult de calitățile pe care le ai ? Știi ceva? Deveniseși un ideal pentru mine. Erai femeia ideală, femeia visurilor mele, dar îmi dădeam seama că nu te puteam atinge. Mi-era teamă să nu te murdăresc cu  mâinile mele...În plus, chiar dacă te-aș fi convins să te apropii de mine, nu garantez că te-aș fi făcut fericită. Eu am un caracter mai...dificil. Cred că ți-ai dat seama și tu.  Un singur lucru puteam face pentru tine. Puteam să te ajut cu mijloacele de care dispuneam ca să-ți recâștigi libertatea.

-          Cum adică?

-          Ei, cum! Te-aș fi ajutat să te eliberezi de animalul de bărbat al tău, care își bate joc de tine și tu nu zici nimic. Ți-aș fi cumpărat o casă, apoi ți-aș fi asigurat  un serviciu pentru cât mai mult timp posibil...

-          V-ați gândit dumneavoastră la asta?  Și cum de ați știut că eu îmi doream să-mi recâștig libertatea? Îmi citeați gândurile? ... Și eu care mă întrebam dacă vă mai amintiți de mine...

-          Doamne, ce naivă mai e ființa asta! Dar ce să fac eu cu tine? Când mă hotărâsem să vorbesc cu tine, mi s-a spus că părăsești localitatea  și pleci prin nu știu ce coclauri cu familia. Ce puteam eu să mai fac? Până ce m-am dezmeticit, tu zburaseși demult. Îmi rămăsese doar imaginea ta de statuie grecească din marmură albă și regretul că n-am putut face nimic concret  spre a te ajuta. Ei, ia spune, ingrato, m-ai fi lăsat să te ajut?

-          Nu...

-          Eram sigur că vei spune asta. Iată și motivul pentru care am ezitat până ce am constatat că am pierdut ocazia. Știi care e defectul tău? Ai nevoie de ajutor, însă atunci când ți se oferă, nu-l primești. Uneori demnitatea dusă la extrem e o mare prostie. E o bățoșenie fără rost. Oare demnitatea de care dai tu dovadă merită sacrificii așa de mari? Când noroiul se luptă cu zăpada, crede-mă, zăpada este cea care cedează. Iar tu ești de acord cu asta. Preferi să-ți irosești întreaga viață decât să accepți un ajutor. Sufletele mizerabile ca cel al nenorocitului tău de bărbat, se folosesc de noblețea celorlalți. În acest caz vorbesc de tine. E o mare prostie. Spânzură-te, fato!

-          Poate că așa ar trebui...

-          Alt răspuns mai tâmpit ca ăsta nici n-ai fi găsit și nici eu nu aș fi așteptat altceva de la tine. De-aia își bate joc animalul ăla de tine! Îl lași să te calce în picioare.  Ești înger? O sfântă? La tine nu te gândești? Numai Sandra Brown ți-o fi băgat asta în cap, cu scrierile ei tâmpite. Nu mai citi de-astea, fato!

-          Mă rog, și ce are atât de rău scriitoarea asta de toți o criticați? Ea scrie romane de dragoste, de inimă albastră cum ați spune dvs. Avem nevoie de dragoste, de prietenie, avem nevoie să ne probăm dragostea. Chiar și când  citești numai filozofie sau cărți științifice simți nevoia de ceva mai ușor, ca să-ți relaxeze mintea. Eu așa simt...

-          Numai oamenii slabi vorbesc așa, zise bărbatul plimbându-se nervos prin celulă.

-          Admit să sunt o persoană slabă, dar nici dvs nu sunteți altfel. Toți suntem slabi, dar nu vrem s-o recunoaștem.

-          Termină cu prostiile astea de doi bani. Nu de asta am nevoie eu acum!

-          Dar de ce aveți nevoie acum, domnule Irimia?

Georgeta Istrate