marți, 14 ianuarie 2014

Mihai Eminescu, 164 ani de la naștere, partea a IV-a







Articole în presa vremii

    De-a lungul carierei sale, Mihai Eminescu a lucrat pentru mai multe publicații: Curierul de Iași, Timpul, Fântâna Blanduziei, la revistele: Familia și Convorbiri literare.  În timpul șederii la Iași, îl cunoaște, într-un local vestit la vremea aceea numit ” Trei sarmale”, pe Ion Creangă. Între cei doi se leagă o prietenie sinceră, care scoate la iveală un talent de povestitor remarcabil, căci Ion Creangă își scrie amintirile și poveștile la îndemnul lui Eminescu.
    Spuneam că Mihai Eminescu a abordat în opera sa toate temele importante: viața și moartea; iubirea și natura; începutul și sfârșitul lumii. Incursiunile lui filozofice dau o notă specială scrierilor sale și întotdeauna răzbate chinul său perpetuu: nefericirea omului de geniu într-o lume în care nu se regăsește, într-o lume care îi este străină și ostilă. Mă întreb dacă genialiatea lui l-a ajutat sau l-a împiedicat să fie fericit. Tudor Arghezi spunea despre Mihai Eminescu: ” Într-un fel, Eminescu e sfântul preacurat  al  ghiersului românesc. Din tumultul dramatic  al vieții lui s-a ales un Crucificat. Pentru pietatea noastră  depășită, dimensiunile lui  trec peste noi, sus și peste văzduhuri. Fiind foarte român, Eminescu e universal”[1]. Articolele pe care le-a publicat în ”Timpul” i-au adus simpatia oamenilor de rând, prin înflăcărarea patriotică pe care o transmiteau, dar și ura unor persoane, mai ales din sfera politicului, căci acele cuvinte tăioase  le arătau greșelile.   Lumea pe care noi o considerăm normală, pentru Eminescu a fost una conflictuală, deoarece a încercat întotdeauna să scoată la iveală adevărul, principiu care, atunci și acum, de dragul unor interese,  nu este acceptat de o lume coruptibilă. Cu asta s-a luptat Eminescu toată viața, până ce a fost învins!
     ”Eminescu era un român de tip carpatin, dintre aceia care, trăind în preajma  munților, mai cu seamă în Ardeal și Moldova-de-Sus, sub greaua coroană habsburgică, cresc mai vânjoși  și mai aprigi și  arată pentru încercările  de smulgere a lor din pământul străbun  lungi rădăcini fioroase, asemeni acelora  ce apele curgătoare descoperă  în malurile cu copaci bătrâni. El avea ca atare un suflet etic, simțitor la toate ideile  și sentimentele, care, alcătuind  tradiția unei societăți , sunt ca grinzile afumate  ce susțin acoperișul unei case, nefiind lipsit  totdeodată de viziunea  unui viitor mai drept. Nu nutrea nicio aspirație pentru sine, ci numai pentru poporul  din care făcea parte, fiind prin aceasta mai mult un exponent decât un individ. Deoarece nu urmărea un folos propriu, ci unul social, n-avea însușirea de a alerga repede pe treptele vieții, spre a ieși sus în fruntea scării , dar era cu atât mai îndârjit și mai mușcător în lupta pentru idei. Răzvrătit, cu o lipsă de prefăcătorie ruinătoare pentru om, Eminescu a fost un patriot  înflăcărat și un denunțător al mizeriei muncitorului rural, industrial și intelectual, îndrăzneț în numele ideii, sfios și blazat în numele său”[2].
   Și, ca să vedeți cât de actuale sunt articolele lui în zilele noastre, am să redau mai jos unul dintre ele:

Netrebnicii care ne conduc

    Ce caută aceste elemente nesănatoase în viața publică a statului? Ce caută acești oameni care, pe calea statului, voiesc să câștige avere și onori, pe când statul nu este nicăieri altceva decât organizarea cea mai simplă posibilă a nevoilor omenești? Ce sunt aceste păpuși care doresc a trăi fără muncă, fără știință, fără avere moștenită, cumulând câte trei, patru însărcinări publice, dintre care n-ar putea să împlinească nici pe una în deplină conștiintă? Ce căuta d. X profesor de universitate, care nu știe a scrie un șir de limbă românească, care n-are atâtea cunoștințe pozitive pe câte are un învățător de clase primare din țările vecine și care, cu toate acestea, pretinde a fi mare politic și om de stat?
Ce caută? Vom spune noi ce caută. Legile noastre sunt străine; ele sunt făcute pentru un stadiu de evoluțiune socială care în Franța a fost, la noi n-a fost încă. Am făcut strane în biserica naționalității noastre, neavând destui notabili pentru ele, am durat scaune care trebuiau umplute. Nefiind oameni vrednici, care să constituie clasa de mijloc, le-au umplut caraghioșii și haimanalele, oamenii a căror muncă și inteligență nu plătește un ban roșu, stârpiturile, plebea intelectuală și morală. Arionii de tot soiul, oamenii care riscă tot pentru că n-au ce pierde, tot ce-i mai de rând și mai înjosit în orașele poporului românesc. Căci, din nefericire, poporul nostru stă pe muchia ce desparte trei civilizații deosebite: cea slavă, cea occidentală și cea asiatică și toate lepădăturile Orientului și Occidentului, grecești, jidovești, bulgărești, se grămădesc în orașele noastre, iar copiii acestor lepădături sunt liberalii noștri. Și, când lovești în ei, zic că lovești în tot ce-i românesc și că  ești rău român…
   Dar acum, de ne veți fi iertat sau nu, să stăm de vorbă gospodărește și să vă întrebăm ce poftiți d-voastră? Și, ca să știm că aveți dreptul de a pretinde, să întrebăm ce produceți? Arătați-ne în Adunările d-voastră pe reprezentanții capitaliilor și fabricelor mari, pe reprezentanții clasei de mijloc care să se deosebească de fabrica de mofturi ale „Telegrafului” și ale „Românului” și de fabrica d-voastră de palavre din Dealul Mitropoliei?…
Ciudată țară, într-adevăr! Pe cei mai mulți din acești domni statul i-a crescut, adică i-a hrănit prin internate, ca după aceea să-și câștige, printr-un meștesug cinstit, pâinea de toate zilele. Dar statul a ajuns la un rezultat cu totul contrar. După ce acești domni și-au mântuit așa-numitele studii, vin iar la stat și cer să-i căpătuiască, adică să-i hrănească până la sfârșitul vieții. Dar nu-i numai atâta.
Țărani? Nu sunt. Proprietari nu, învățați nici cât negrul sub unghie, fabricanți – numai de palavre, meseriași nu, breaslă cinstită n-au, ce sunt dar? Uzurpatori, demagogi, capete deșarte, leneși care trăiesc din sudoarea poporului fără a o compensa prin nimic, ciocoi boieroși și fudui, mult mai înfumurați decât coborâtorii din neamurile cele mai vechi ale țării. De acolo pizma cumplită pe care o nutresc aceste nulității pentru orice scânteie de merit adevărat și goana înverșunată asupra elementelor intelectuale sănătoase ale țării, pentru ca, în momentul în care s-ar desmetici din beția lor de cuvinte, s-ar mântui cu domnia demagogilor. Într-adevãr, cum li s-ar deschide oamenilor ochii când unul le-ar zice: „Ia stați, oameni buni! Voi plătiți profesori care nici vă învață copiii, nici carte știu; plătiți judecători nedrepți și administratori care vă fură, căci nici unuia dintr-înșii nu-i ajunge leafa. Și aceștia vă amețesc cu vorbe și vă îmbată cu apă rece. Apoi ei toți poruncesc și nimeni n-ascultă. Nefiind stăpân care să-i ție în frâu, ei își fac mendrele și vă sărăcesc, creându-și locuri și locușoare, deputății, primării, comisii și multe altele pe care voi le plătiți peșin, pe când ei nu vă dau nimic, absolut nimic în schimb, ci din contră vă mai și dezbracă, după ce voi i-ați înțolit. N-ar fi mai bine ca să stapâneascã cei ce n-au nevoie de averile voastre, având pe ale lor proprii? Sau cel puțin oameni care, prin mintea lor bine așezată, vă plătesc ce voi cheltuiți cu dânșii?
    De aceea, alungați turma acestor netrebnici care nu muncesc nimic și n-au nimic și vor să trăiască ca oamenii cei mai bogați, nu știu nimic și vreau să vă învețe copiii, și n-au destulă minte pentru a se economisi pe sine și voiesc să vă economisească pe voi toți[3].

Georgeta Istrate



[1] Colecția Eminesciana, op. cit., p. 158.
[2] George Călinescu, op.cit., p.318-319
[3] Din ciclul „Icoane vechi și icoane nouă”, publicat în ”Timpul”, în anul 1877 . Sursa: http://foaienationala.ro/netrebnicii-care-ne-conduc.html, accesat în 13 ianuarie 2014, ora 13,42.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu