marți, 14 ianuarie 2014

Mihai Eminescu, 164 ani de la naștere, partea a V-a ( ultima)





Cel mai mare poet  ivit de pământul românesc


     În urmă cu câțiva ani, într-o zi ploioasă, mă aflam în biserica Sf. Gheorgehe Nou pentru un reportaj. În timp ce culegeam în tăcere imagini pentru material, un glas feminin îmi întrerupse gândurile: “Știți, aici a avut loc slujba de înmormântare a lui Mihai Eminescu. Ziua aceea a fost una specială, ca un ultim mesaj al poetului, ca o demascare a ipocriziei. Când convoiul mortuar se îndrepta spre cimitirul Bellu, în dreptul Parcului Carol, s-a pornit, din senin, o ploaie torenţială. Mulţimea s-a împrăştiat. Au rămas câţiva apropiaţi, printre care Titu Maiorescu şi Ioan Slavici. Apoi ploaia s-a retras...”. Iată că, fără să-mi propun și fără să caut, găsisem în ziua aceea  urmele nefericitului poet. Până m-am dezmeticit, femeia ieșise din biserică.  În acel moment, inevitabil, mi-au venit în minte câteva versuri  :  “Stelele-n cer/ Deasupra mărilor/ Ard depărtărilor/ Până ce pier... / Floare de crâng, /astfel viețile /Și tinerețile / Trec și se sting” [1] 
 Îmi aduc aminte că, în clasa a IX-a, când  studiam poemul ”Luceafărul”, profesorul de Limba și Literatura română ne-a spus că poetul ar fi murit de sifilis, din cauza prea  multor aventuri amoroase pe care le avusese. În ciuda simpatiei noastre pentru poet, ni se spusese că era un om instabil psihic, neadaptabil și că alcoolul și sifilisul l-au dus în pragul nebuniei și, în cele din urmă, la moarte. Când, după un adevărat calvar, poetul a plecat dintre noi, unii au fost triști, dar alții au răsuflat ușurați. Avea doar 39 de ani...
   George Călinescu consemnează: ”Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie, și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va vesteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale[2]”.
 
Moartea lui Eminescu, o ipoteză halucinantă


     De câțiva ani însă, se fac cercetări pe marginea morții poetului, iar concluzia este de-a dreptul halucinantă. Eminescu ar fi fost ucis de cei pe care-i incomodau articolele sale. El  a fost eliminat pentru o prea mare iubire pe care i-a purtat-o  poporului  acestuia. Cu alte cuvinte, Eminescu ar fi fost victima unui asasinat politic, în contextul în care se semna un tratat cu Austro-Ungaria și Germania, tratat care avea puterea să ne determine să ne luăm adio de la Ardeal. S-au publicat cărți[3], iar  Internetul este plin de astfel de afirmații și dovezi! În zilele trecute, ca și în zilele noastre,  pentru adevăr și pentru siguranța unora,  au existat întotdeauna  două variante: una oficială și alta neoficială. Tot ce pot să spun este că povestea cu sifilisul este una care murdărește  imaginea poetului.  Dacă nu este adevărată, noi cei de astăzi, avem datoria morală să o ștergem. În adolescență, când ni s-a pus în față varianta cu nebunia și sifilisul, ne-ar fi plăcut să nu fim subestimați, ne-ar fi plăcut să știm că, de fapt, Eminescu era un om puternic și mai ales sănătos din punct de vedere mental, ne-ar fi plăcut să aflăm că dincolo de poeziile pe care le studiam în școală, se afla o uriașă operă publicistică. La vârsta aceea aveam nevoie de modele puternice, iar Eminescu ar fi fost exemplul perfect. Probabil că, dacă am fi știut adevărul, regimul comunist s-ar fi simțit în pericol.
    Cei care l-au scos pe Eminescu din scenă au ucis o dată cu el toată opera pe care ar fi scris-o dacă ar mai fi trăit. Lui Eminescu nicicum nu-i puteai închide gura, căci în el conviețuiau două mari iubiri: iubirea față de o femeie și iubirea față de patrie. Cea din urmă a fost atât de deranjantă, încât i-a adus moartea. El, singurul incoruptibil al acelei vremi, singurul care avea curaj să vorbească, nu a primit niciun sprijin. În concertele sale nu avea orchestră, era singur împotriva tuturor. El iubea poporul acesta dincolo de interesele partidelor, dincolo de orice interese. De aceea era considerat cel mai periculos dintre toți. Dacă vrei să distrugi un om care are o imagine fără pată,  cu un renume ca al lui Eminescu, cum faci? Nu poți să-l elimini pur și simplu. Îl demonizezi, altfel îți sare tot poporul în cap. Și ce nevoie ai de o revoltă dacă poți să o eviți?   Primul pas: îi strici imaginea, apoi îi construiești alta de fustangiu și de bețiv. Ce nevoie are țara de un imoral și mai ales un nebun? Un nebun nu poate să-și ajute compatrioții, dimpotrivă.
   Cu adevărat, oricât s-ar strădui un crin să reziste într-o mare de spini, dacă nu are niciun sprijin, dacă nu este nici un grădinar în apropiere să mai taie din iarba rea, în cele din urmă va fi sufocat. Prin însăși persoana sa și activitatea pe care a avut-o în timpul vieții, Eminescu reprezintă un patrimoniu colosal pentru noi ca români. În ceea ce-l privește, adevărul trebuie strigat în gura mare, până ce toți românii vom înțelege ce spirit puternic am avut printre noi. Eminescu a murit pentru o idee, a murit de dragul românilor. Câți dintre noi putem face asta în ziua de astăzi? Partea cea mai rea în toată povestea asta este că, din timp în timp, asasinatul a căpătat o mare aplicabilitate în viața românilor, căci rând pe rând au fost eliminați  toți cei care credeau într-o Românie în care dreptatea și curățenia de caracter ar putea să prindă rădăcini. O Românie în care corupția să nu aibă loc, în care omul, oricum s-ar numi el, să nu pervertească cele mai frumoase principii.
Mihai Eminescu era conștient de reacția oamenilor.  Știa probabil că lumea preferă geniile moarte, căci de cele vii îi este frică. Și cum altfel să închei aceste rânduri, dacă nu cu vorbele poetului, care a prevăzut ce se va întâmpla după dispariția sa?

”Or să vie pe-a ta urmă în convoi de-nmormântare,

Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare...

Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel,

Nu slăvindu-te pe tine...lustruindu-se pe el

Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te așteaptă.

Ba să vezi...posteritatea este încă și mai dreaptă,

Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?

Ei vor aplauda desigur biografia subțire

Care s-o-ncerca s-arate că n-ai fost vrun lucru mare ,

C-ai fost om cum sunt și dânșii...Măgulit e fiecare

Că n-ai fost mai mult ca dânsul. Și prostatecele nări

Și le umflă orișicine în savante adunări

Când de tine se vorbește. S-a-nțeles de mai nainte

C-o ironică grimasă să te laude-n cuvinte.

Astfel încăput pe mâna a oricărui, te va drege,

Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înțelege...

Dar afară de acestea, vor căta vieții tale

Să-i găsească pete multe, răutăți și mici scandale -

Astea toate te apropie de dânșii...Nu lumina

Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele și vina.

Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt

Într-un mod fatal legate  de o mână de pământ;

Toate micile mizerii unui suflet chinuit

Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit”[4]

Georgeta Istrate




[1] Mihai Eminescu, Poezii –Stelele-n cer (1879),  Ed. Prietenii Cărții, București, 1997, p.264-265.
[2] George  Călinescu, op.cit., p317.
[3] Pentru mai multe amănunte pe această temă, pot fi consultate lucrările autorilor:  Nicolae Georgescu,  Boala și moartea lui Eminescu, apărută în anul 2007 la Editura Criterion; Teodor Codreanu, Dubla sacrificare a lui Eminescu, apărută în 1999, la Editura Serafimus Grup; Ovidiu Vuia, Misterul morții lui Eminescu, Editura Paco, București, 1996.
[4] Mihai Eminescu, Poezii, Scrisoarea I,  p.109-110.

Un comentariu:

  1. Un material bine documentat. Și, ca de obicei, așezat minunat în pagină datorită măiestriei tale. Felicitări!

    RăspundețiȘtergere