Eminescu gazetar
În 1876, dezgustat de răutatea oamenilor,
Eminescu se refugiază în bojdeuca lui
Ion Creangă, prietenul cel mai apropiat. Însă bunul simț ce-l caracterizează și faptul
de a nu fi o povară pentru cineva îl determină să accepte un post de redactor
la ziarul ”Curierul” din Iași. Scrie cronici externe și interne cu conotații
politice, implicându-se în problemele românilor de pretutindeni. Atinge în
scrierile sale problema evreilor, dar și
a celorlalte naționalități. Scrie cronică teatrală, comentează evenimentele
cotidiene, dovedește principii politico-economice și filozofice pe care le
folosește în condeiul său. Totuși nu este fericit. Se zbate în aceeași mizerie și
sărăcie, se izolează de lume lucrând până la epuizare, uitând de sine. Din
acest motiv este mai tot timpul obosit
și neîngrijit. În urma unui conflict cu directorul
tipografei unde se imprimă ”Curierul”, este constrâns să se retragă. I
se oferă tot un post de redactor, dar, de data aceasta, în București la ziarul ”Timpul”.
Lipsit de mijloacele materiale necesare,
poetul îi scrie lui Ioan Slavici: n-am cu ce veni. Asta m-a făcut
să-mi țin gura până acum – 100 de franci am pe lună ; din ce dracu să
plec ? Am și bagaje : cărți, manuscripte, cioboate vechi, lăzi cu
șoareci și molii, populate la încheieturi cu deosebite naționalități de ploșnițe.
Cu ce să transport aceste roiuri de
avere ?[1] Citatul de mai sus descrie cu lux de amănunte starea
materială deplorabilă a lui Eminescu.
Ajuns în capitală,
schimbă diverse locuințe, iar când i se
oferă ceva decent, refuză din mândrie și se întoarce întotdeauna în mizerie. Nu acceptă ajutorul
prietenilor și nu ezită să rupă banii
atunci când consideră că este incorect să-i aibă. În ziarul ”Timpul”, scrie
articole critice la adresa clasei îmbogățite, folosind cele mai ascuțite metode
spre a o ataca. Combativitatea lui,
izvorâtă din dorința de a schimba lumea, îi aduce mulți dușmani. Este atacat la
rândul său prin alte gazete, dar aceste critici nu fac decât să-l antreneze și
mai mult.
Nefiind
constrâns de datorii familiale,
frecventează birturile și cafenelele, folosindu-le pentru a cugeta la
sensul existenței și la relele din societate. Obosit de atâta muncă, stres și
sărăcie, se îmbolnăvește. Suferința nu-l sperie, moartea nici atât. Se
sacrifică pentru alții . Cunoaște o perioadă de ruină sufletească ce-l cufundă
într-un abis. Este permanent revoltat de neputința de a-i neutraliza pe cei sus
puși, care învârtesc totul în societate. În cele mai grele momente, ca un balsam pe rană,
primește primii lui bani din poezie...
Iubiri mai mult imaginare
Au existat mai multe femei în viața poetului,
dar numai una corespundea sensibilității sale: Veronica Micle. Există o ipoteză
cum că ar fi cunoscut-o în perioada studiilor la Viena. Ea devine femeia ideală pentru el, care i-a inspirat cele mai înflăcărate poeme
de dragoste. Atras de frumusețea ei, poetul se stabilește în anul 1874 la Iași.
Cât a lucrat în acest oraș, Mihai Eminescu se întâlnea des cu ea în Grădina
Copou, sub teiul care există și astăzi. Deși structura lui este una de
singuratic, mai târziu nu exclude ideea unei căsătorii cu aceasta, lucru care,
după cum se știe, nu se concretizează în timp.
În general, în dragoste, fondul uman al lui
Eminescu este presărat cu amărăciune,
dezamăgire și foarte puține speranțe. De cele mai multe ori iubita nu este
alături de el, în aceste cazuri poetul și-o imaginează. Această lipsă îl obligă
să trăiască într-o lume ireală pentru
noi ceilalți, dar salvatoare pentru el. Tudor Arghezi spunea la Conferința de
la Sorbona din anul 1975 că: ”Decepția continuă în dragoste influențează toată inspirația lui de sentiment. Poetul se regăsește intact
într-un punct de pornire, opus, în harul sarcasmului și al lepădării. Poemul grandios, care a fost
de fapt și cântecul lebedei, căci dezamăgirea a dat limbii românești o capodoperă de amărăciune glacială, care se
cheamă Luceafărul”[2]
Iubirea pe care o nutrește poetului, o
transformă pe Veronica într-o creatoare de literatură. În versuri, ea îi atrage
atenția că nu va fi niciodată permanent cu el, explicând și de ce. Cuvintele
sunt mai mult decât grăitoare:
”Vîrful
nalt al piramidei ochiul meu abia-l atinge...
Lâng-acest
colos de piatră vezi tu cât de mică sunt
Astfel
tu-n a cărui minte universul se răsfrânge,
Al
tău geniu peste veacuri rămâne-va pe pământ,
Și
dorești a mea iubire...Prin iubire pân-la tine
Să
ajung și a mea soartă azi de soarta ta s-o leg,
Cum
să fac! Când eu micimea îmi cunosc atât de bine,
Când
măreața ta ființă poate nici n-o înțeleg.
Geniu
tu, planează-n lume! Lasă-mă în prada sorții
Și
numai din depărtare când și când să te privesc
Martora
măririi tale să fiu pân-la pragul morții
Și
ca pe-o minune-n taină să te-ador, să te slăvesc”[3]
” În viața afectivă, Eminescu nu se ridică
decât prin expresie deasupra norodului, cuprinsul esențial al sufletului său
fiind un sentiment de jele, fie că în iubire, departe de orice educație
analitică, își chema iubita în codru
verde, fie că gândul morții i se
înfățișa cu toate mângâierile unei
îngropăciuni după datini și tristețile
unei vieți nelumite[4]”.
Georgeta Istrate
[1] George Călinescu, op.cit, p.262-263.
[2] Colecția Eminesciana, Eminescu
după Eminescu, Comunicări prezentate la Colocviul organizat de Universitatea din Paris-Sorbona (12-15
martie 1975), Editura Junimea, Iași, 1978, p. 159.
[3] George Sanda, Veronica Micle,
Editura Cartea Românească, București, 1972, p.104.
[4] George Călinescu, op.cit., p.319.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu