marți, 14 ianuarie 2014

Mihai Eminescu, 164 ani de la naștere, partea a III-a







Eminescu gazetar

    În 1876, dezgustat de răutatea oamenilor, Eminescu se refugiază  în bojdeuca lui Ion Creangă, prietenul cel mai apropiat.  Însă bunul simț ce-l caracterizează și faptul de a nu fi o povară pentru cineva îl determină să accepte un post de redactor la ziarul ”Curierul” din Iași. Scrie cronici externe și interne cu conotații politice, implicându-se în problemele românilor de pretutindeni. Atinge în scrierile sale problema evreilor,  dar și a celorlalte naționalități. Scrie cronică teatrală, comentează evenimentele cotidiene, dovedește principii politico-economice și filozofice pe care le folosește  în condeiul  său. Totuși nu este fericit. Se zbate în aceeași mizerie și sărăcie, se izolează de lume lucrând până la epuizare, uitând de sine. Din acest motiv este mai tot timpul obosit  și neîngrijit. În urma unui conflict cu directorul   tipografei unde se imprimă ”Curierul”, este constrâns să se retragă. I se oferă tot un post de redactor, dar, de data aceasta, în București la ziarul ”Timpul”. Lipsit de mijloacele  materiale necesare, poetul  îi scrie lui  Ioan Slavici: n-am cu ce veni. Asta m-a făcut să-mi țin gura până acum – 100 de franci am pe lună ; din ce dracu să plec ? Am și bagaje : cărți, manuscripte, cioboate vechi, lăzi cu șoareci și molii, populate la încheieturi cu deosebite naționalități de ploșnițe. Cu ce să transport aceste roiuri  de avere ?[1]  Citatul de mai sus descrie cu lux de amănunte starea materială deplorabilă a lui Eminescu.
Ajuns în  capitală, schimbă diverse locuințe, iar  când i se oferă ceva decent, refuză din mândrie și se întoarce întotdeauna în mizerie. Nu acceptă ajutorul prietenilor  și nu ezită să rupă banii atunci când consideră că este incorect să-i aibă. În ziarul ”Timpul”, scrie articole critice la adresa clasei îmbogățite, folosind cele mai ascuțite metode spre a o  ataca. Combativitatea lui, izvorâtă din dorința de a schimba lumea, îi aduce mulți dușmani. Este atacat la rândul său prin alte gazete, dar aceste critici nu fac decât să-l antreneze și mai mult.
    Nefiind constrâns de datorii familiale,  frecventează birturile și cafenelele, folosindu-le pentru a cugeta la sensul existenței și la relele din societate. Obosit de atâta muncă, stres și sărăcie, se îmbolnăvește. Suferința nu-l sperie, moartea nici atât. Se sacrifică pentru alții . Cunoaște o perioadă de ruină sufletească ce-l cufundă într-un abis. Este permanent revoltat de neputința de a-i neutraliza pe cei sus puși, care învârtesc totul în societate. În cele mai grele momente, ca un balsam pe rană, primește primii lui bani din poezie...
   
Iubiri mai mult imaginare

  Au existat mai multe femei în viața poetului, dar numai una corespundea sensibilității sale: Veronica Micle. Există o ipoteză cum că ar fi cunoscut-o în perioada studiilor la Viena. Ea  devine femeia ideală pentru el,  care i-a inspirat cele mai înflăcărate poeme de dragoste. Atras de frumusețea ei, poetul se stabilește în anul 1874 la Iași. Cât a lucrat în acest oraș, Mihai Eminescu se întâlnea des cu ea în Grădina Copou, sub teiul care există și astăzi. Deși structura lui este una de singuratic, mai târziu nu exclude ideea unei căsătorii cu aceasta, lucru care, după cum se știe, nu se concretizează în timp.
  În general, în dragoste, fondul uman al lui Eminescu este  presărat cu amărăciune, dezamăgire și foarte puține speranțe. De cele mai multe ori iubita nu este alături de el, în aceste cazuri poetul și-o imaginează. Această lipsă îl obligă  să trăiască într-o lume ireală pentru noi ceilalți, dar salvatoare pentru el. Tudor Arghezi spunea la Conferința de la Sorbona din anul 1975 că: ”Decepția continuă în dragoste  influențează toată inspirația  lui de sentiment. Poetul se regăsește intact într-un punct de pornire, opus, în harul sarcasmului  și al lepădării. Poemul grandios, care a fost de fapt și cântecul lebedei, căci dezamăgirea a dat limbii românești  o capodoperă de amărăciune glacială, care se cheamă Luceafărul”[2]
   Iubirea pe care o nutrește poetului, o transformă pe Veronica într-o creatoare de literatură. În versuri, ea îi atrage atenția că nu va fi niciodată permanent cu el, explicând și de ce. Cuvintele sunt mai mult decât grăitoare:

”Vîrful nalt al piramidei ochiul meu abia-l atinge...
Lâng-acest colos de piatră vezi tu cât de mică sunt
Astfel tu-n a cărui minte universul se răsfrânge,
Al tău geniu peste veacuri rămâne-va pe pământ,

Și dorești a mea iubire...Prin iubire pân-la tine
Să ajung și a mea soartă azi de soarta ta s-o leg,
Cum să fac! Când eu micimea îmi cunosc atât de bine,
Când măreața ta ființă poate nici n-o înțeleg.

Geniu tu, planează-n lume! Lasă-mă în prada sorții
Și numai din depărtare când și când să te privesc
Martora măririi tale să fiu pân-la pragul morții
Și ca pe-o minune-n taină să te-ador, să te slăvesc”[3]

    ” În viața afectivă, Eminescu nu se ridică decât prin expresie deasupra norodului, cuprinsul esențial al sufletului său fiind un sentiment de jele, fie că în iubire, departe de orice educație analitică, își chema iubita  în codru verde, fie că gândul morții  i se înfățișa cu toate mângâierile  unei îngropăciuni după datini  și tristețile unei vieți nelumite[4]”.

Georgeta Istrate


[1] George Călinescu, op.cit,  p.262-263.
[2] Colecția Eminesciana, Eminescu după Eminescu, Comunicări prezentate la Colocviul organizat  de Universitatea din Paris-Sorbona (12-15 martie 1975), Editura Junimea, Iași, 1978, p. 159.
[3] George Sanda, Veronica Micle, Editura Cartea Românească, București, 1972, p.104.
[4] George Călinescu, op.cit., p.319.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu