Primele iubiri : teatrul și femeile
Între 1866 și
1869 inima tânărului poet tresaltă după
lucruri noi și un dor de ducă îl
împinge în brațele artei și ale iubirii. Spre disperarea familiei, își urmează visul și astfel ajunge într-o echipă de teatru.
Intră în rândul artiștilor lui Mihai Pascali, făcând un șir de turnee în mai toate orașele țării. Este o perioadă
prolifică din punct de vedere literar.
La capitolul experiență, împletește foarte bine
știința din cărți cu spiritul său
poetic și vizionar, aplicându-le în practică. Rolul său în echipa lui Pascali este acela de sufleur, copist, dar și de actor de ocazie. Inima lui sensibilă
tresare de fiecare dată la farmecele
femeilor, căci la ce bun să ai suflet de poet dacă nu ai cui să dedici
versurile pe care le scrii ?
Astfel, se îndrăgostește de o actriță din grup, pe nume Eufrosina Popescu, pe care o idealizează. Îi compune versuri ce o pun într-o lumină perfectă, dar când se
lovește de realitatea complet diferită de
viziunile lui, este dezamăgit și rănit.
Altă dată se
îndrăgostește de o tânără spectatoare, pe care o iubește în taină. La vârsta
aceasta, izvorul inspirației și-l soarbe
din sentimentele de iubire. Între timp, publică, prin intermediul lui Iosif Vulcan
poezii în revista ”Familia”. Într-un moment al acestei perioade îl cunoaște pe I.L. Caragiale, căruia îi împărtășește din proiectele și
ideile sale de creație.
Printre piesele de teatru care se joacă, se
numără și ”Idiotul” lui Dostoievski, ”Răzvan
și Vidra” de Bogdan Petriceicu Haseu, ”Mihai Viteazul după bătălia de la
Călugăreni” a lui Dimitrie Bolintineanu. Între sezoanele de activitate teatrală, ca să-și câștige existența, lucrează ca hamal
în port sau grăjdar la hotel. Nu se dă în lături să doarmă în paie și nu este pretențios la mâncare. Se mulțumește cu puțin
și nici nu visează la un trai burghez. Este fericit într-o lume de vise, care-l ajută și-i dau putere să treacă peste amărăciunile și deșertăciunile vieții. La cererea lui Pascali, Eminescu face
traduceri din limba germană. Nu de puține ori este uimit de frumusețea limbii române și suferă atunci când cuvintele
ei sunt reduse la o stare mizeră. În
sufletul lui curat se naște un
patriotism fierbinte și pare că se
identifică cu durerile țării. Din lipsă de actori, este solicitat să joace din când în când roluri mici, în diverse piese de teatru. Se
angajează la Teatrul Național, unde
lucrează cu pasiune. Până într-o zi când tatăl său, Gheorghe Eminovici, îl smulge din acest
mediu și îi deschide ușa spre un alt
stil de viață.
Student la Viena
” Unul din scrupulele lui Eminescu - devenit aproape idee fixă – pare să fi fost
întotdeauna acela de a nu împovăra pe ai
săi cu întreținerea lui, scrupul naiv,
care-l făcea să sufere mizeria
rătăcirilor în chip inutil, căci bătrânul a avut totuși mijloace de a-și susține familia și nu s-a ruinat nicicând din această pricină”[1].
Dar Gheorghe Eminovici nu agreează ideea ca
Mihai să fie toată viața un actor hoinar, așa că intervine. Ca urmare, între
anii 1870-1874, Eminescu studiază la Viena și Berlin.
Viața poetului se transformă radical din toate punctele
de vedere. Schimbă țara și implicit mediul, intrând într-o altă etapă de
evoluție. Mai întâi merge la Viena unde, timp de trei ani, își dezvoltă capacitățile native și își lărgește orizonturile în toate
zonele de interes. Întâlnește foarte
mulți români trimiși la studii de
părinții lor, tineri nu neapărat cu vocație
dar cu aspirații pentru o viață materială mai bună sau măcar o diplomă pentru etichetă.
El se apropie mai mult de moldoveni sau de alți români care, cel puțin prin
sufletul lor, au afinități cu poetul. Se
înscrie la diverse cursuri cu caracter
filozofic, istoric, științific. Dovedește o curiozitate exacerbată față de cauzele lucrurilor, iar
enigma vieții și a morții îl fascinează și îl atrage în aceeași măsură. Aceste
pasiuni îl entuziasmează, dar în același timp îl și consumă. Și pentru că această muncă istovitoare îi alimentează curiozitățile, o face cu o
pasiune de nedescris. La Viena, îl
întâlnește pe Ioan Slavici, reîntâlnește câteva cunoștințe de la Blaj, foști
colegi, dar și pe Iacob Negruzzi, cel
care îl recunoaște ca pe un poet de
talent și îl sprijină în acest sens. Citește cu efervescență Schopenchauer, Spinoza, Leibnitz, Kant, dar
și publicațiile sanscrite de origine
indiană Ramayana și Mahabharata. Se retrage deseori din mulțime, studiind misterele Egiptului și principiile
biblice. Deși
starea materială nu este tocmai roz, nu-și refuză spectacolele de teatru, muzeele,
galeriile de artă, operă și tot ce înseamnă cultură a momentului. Își strânge,
ca un adevărat adunător de comori, idei
și concepte pe care intenționează, mai
târziu, să le transpună în opere. Îi plac oamenii care au cu
adevărat ceva de spus, pentru că este însetat de a cunoaște și de a trăi. Viața sentimentală a lui Eminescu este
multicoloră. Iubirile vin și pleacă, așa cum trenurile se perindă prin gări și
scriu pe inima lui Eminescu exaltare,
dezamăgire, ideal, tristețe, suferință. Și din această alchimie de sete de
cunoaștere și iubire, se înalță un Eminescu unic. În el iau ființă puternice
trăiri de patriotism, dorință de implicare în viața României, acest lucru se
vede în discursurile sale critice la
adresa parveniților. Se conturează un Eminescu strălucitor care începe încă de
la acea vârstă să-și ia zborul asemeni unui fluture ieșit din crisalidă. Tot în acea perioadă concepe un dicționar
de rime. Mintea poetului este invadată de imaginație, provocată de studierea faraonilor egipteni și de reîncarnare. Astfel metempsihoza începe să prindă contur și
câștigă tot mai mult teren în sufletul lui. Acest concept îl regăsim mai ales în
lucrarea ”Sărmanul Dionis”.
Publică în ”Convorbiri
literare”, la 15 aprilie 1870, poezia ”Venere și Madonă” , poemul atrăgând atenția
în mod deosebit lui Titu Maiorescu. Dar Eminescu nu
este atras numai de cultură. Îi plac, în special, economia și științele
sociale.
Georgeta Istrate
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu