Te căutam în nopţi fără hotar
Şi te chemam, ca pe un salvator,
Timpul trecea, dar tu nu mai veneai
Şi mă durea în piept de-atâta dor.
Mă chinuiam cu gândul încercând
Să readuc momentele-napoi,
Să văd în ochii tăi din nou arzând
Un foc al infinitului din noi.
Când dorul respirarea-mi sufoca
Şi lacrimi se scurgeau pe-altarele iubirii,
Emoţia, neîmplinită, întreba:
De ce-ai lăsat să moară trandafirii?
Georgeta Istrate
In dragostea adevarata, in dragostea aceea divina, venita din alte lumi, spatiul si timpul pot fi infinite sau, dimpotriva, cat clipirea unei gene, perlate de nesfarsirea dorului. Poate ca atunci cand te indoiai de dragostea gradinarului, el se lupta cu timpul si spatiul pentru a-ti putea imbratisa trandafirii rosii ai iubirii, a-i mangaia cu lacrimile dorului si sarutarile dragostei sale nepamantene.
RăspundețiȘtergereSuperba poezie!
RăspundețiȘtergere