Profesorul

28 februarie 1998. Ea coboară din tramvaiul 21 şi caută cu privirea strada Latină. Cu adresa în mână, păşeşte nesigură şi emoţionată, la gândul că doar câteva minute o despart de întalnirea cu Profesorul. Ce reacţie o fi avut el atunci cand i-a citit poeziile? De ce-şi simte palmele umede şi reci? Doamne, o fi făcut bine c-a vrut să-i ştie părerea? Dar cine ar putea să judece mai bine nişte scrieri decat un critic literar?

O întrebare stânjenitoare

Ajunge în faţa unei porţi imense. Este deschisă, ca şi cum cineva ar aştepta-o.Intră. Lângă uşa de la intrare se află o sonerie. La început ezită, dar îşi face curaj şi apasă. Nu răspunde nimeni.Emoţiile din ce în ce mai acute fac să-i tremure corpul. Doamne, de ce sunt aşa de prăpăstioasă? Parcă m-aş întâlni cu un judecător, nu un profesor! Ar vrea să se întoarcă acasă , să se închidă acolo în cămaruţa ei, locul cel mai sigur din lume. Surpriză! Degetul se duce singur pe sonerie şi stă acolo insistent, hotărât să rezolve problema, indiferent de prostiile pe care ea le gândeşte.După cateva secunde, uşa se deschide şi apare însuşi Profesorul. Îi zâmbeşte, în timp ce o îndeamnă să intre.Prima întrebare:
-Ai luat examenul?
Întrebarea îi cade ca o stânca de granit pe voce.Simte că îi dispare şi bruma de curaj pe care o mai avea. Ah, Profesorul răsucise cuţitul într-o rană încă sângerândă. Câteodată, adevărul este foarte dureros. Raspunde totuşi încurcată:
-Nu… nu l-am luat… Ştiţi, adaugă fata, dorind parcă să îndulcească amărăciunea răspunsului , la română am luat 9,50 !
-Nu contează cât ai luat la română, spune Profesorul cu o dezamăgire îngrozitoare în glas. Pentru câteva momente, se aşează tăcerea. Într-un fel cam stângaci , fata îşi scoate haina şi o aşază în cuier. Apoi, îmbiată de Profesor, intră în camera spaţioasă şi înaltă cât două etaje.
-Ia loc, te rog, adaugă Profesorul cu o voce mai blândă.
-Mulţumesc.
Cu atâtea cărţi în jur, încăperea pare un altar dedicat cunoaşterii.
- Pot să te tratez cu o vodcă?
- Multumesc, nu consum alcool.
-Poate o cafea, insistă Profesorul.
-Nu beau nici cafea, îmi pare rău...
-Să nu-ţi pară rău...

Poezia nu se mai caută...

Fetei nu-i vine să creadă că se află în casa profesorului ei de română. În şcoală i se părea că este un om de o duritate maximă. Aproape la fiecare oră punea măcar vreo cinci note de trei. Mulţi dintre cursanţi chiuleau, de frică să nu se potcovească cu o astfel de notă. Pe de altă parte ,avea în el o disponibilitate spre comic, mai ales când striga catalogul, schimonosindu-le teatral numele pe octava superioară ,apoi pe cea inferioară ,că erau cu totii pe sub mese de râs. De-abia în partea a doua a orei urmau notele... colorate. Cu toate acestea, inima Profesorului era deosebit de bună. Oricâţi de trei ar fi avut cineva, la sfârşit nu rămânea corigent. Acum, pare un om resemnat , poate din cauza pensionării sau poate că înţelepciunea potolise spiritul său deosebit de activ. Sau poate fi doar o părere...
-Dacă nu vrei nici vodcă, nici cafea, ce mai aşteptăm?, zise Profesorul frecându-şi palmele cu un soi de nerăbdare.Pentru început, te rog să iei loc aici lângă mine, la masa asta.Apoi, continuă cu impresii.
- Sincer, poeziile tale m-au încântat, dar trebuie să-ţi spun că unele dintre ele au nevoie de mici modificări. De exemplu poezia “Spune-mi”. De fapt, ţi-am scris nişte notiţe ca să vezi unde-ai greşit. Totuşi, făcând abstracţie de cele câteva greşeli, versurile tale sunt profunde, filozofice chiar.
În timp ce-i vorbeşte, Profesorul o priveşte pe sub ochelari atât de atent, încât se simte stânjenită.Parcă ar fi vrut să descopere poeta dincolo de trup, sau poate potriveala dintre ele.Cine ştie? Pentru că el o priveşte atât de insistent, ea roşeste. În secunda următoare, îşi apleacă privirea spre manuscrisele de pe masă. De ce o fi făcut asta? Poate de teama ca Profesorul să nu-i descopere slăbiciunile sau calităţile, pe care ea însăşi nu şi le cunoaşte.
- Acum nu poţi publica nimic! Poezia nu se caută, deocamdată…cu preţurile astea…Sau poate că ai vreun sponsor, zice Profesorul iscoditor.
-Nu, răspunde fata zâmbind….Domnule profesor, dumneavoastră aţi scris vreodată poezii?
-Da, am scris. Dar am terminat cu ele acum patruzeci de ani, fiindcă mi-am dat seama că nu pot face nimic. Atunci m-am apucat de critică literară.
-Apropo de asta, am citit de curând “ Nouăsprezece trandafiri” ai lui Mircea Eliade .Are o prefaţă semnată de dumneavoastră. Am fost fericită că v-am văzut numele acolo, chiar mândră.
-Uite, vezi, acolo sus pe rafturile alea, zice Profesorul arătând cu mâna spre înălţimile camerei, se află munca mea de-o viaţă. Cărţi scrise, pe care nu mi le-a pubicat nimeni.Cu părere de rău, trebuie să-ţi spun că poezia este pe ultimul loc, iar critica ocupă penulltimul loc…Crede-mă, nu ştiu cum să te încurajez!

Revelaţia

Ea ridică ochii spre locul indicat de Profesor. Acolo se află zeci de lucrări pregătite pentru tipar. Îi este ruşine pentru că îndrăznise să creadă că lucrările ei merită publicate. Ca o revelaţie, începe să privească omul din faţa ei, aşa cum n-o făcuse niciodată. El merită tot respectul din lume. Apoi, gândul se revoltă dureros: este posibil ca munca unui om atât de valoros să nu intereseze pe nimeni? Trebuie oare ca , mai întâi, să moară, şi de-abia după aceea să capete preţ în ochii lumii ? Viaţa asta se reduce numai la bani?
Deodată, el nu mai este profesorul ei de limba română de la Bolintineanu, ci un colos, un uriaş. Se simte ca un purice pe lângă un elefant. Iar acesta din urmă se străduieşte din răsputeri să nu o strivească. Ba, mai mult, o ridică mai sus decât el. Este un sfânt!
-Am citit multe cărţi cu prefaţa semnată de dumneavoastră. Dar o carte al cărui autor să fiţi, vi s-a publicat?
Profesorul se înseninează, ca şi cum ar fi aşteptat întrebarea :
-Mi s-a publicat una! O să ţi-o aduc, dar numai s-o vezi de la distanţă, căci am doar un exemplar. Am mai avut câteva, dar le-am dăruit prietenilor.Daca vrei să ma crezi, am cumpărat câteva la preţ dublu, ca să pot da celor care-mi cereau...
Cu mare plăcere ţi-aş da una, dar, dupa cum vezi, nu am, se scuză Profesorul pentru a nu ştiu câta oară, în timp ce se plimbă prin casă, căutând cartea.
Coperta poartă chipul Profesorului aplecat asupra mesei de scris. Sub poză se află numele cărţii: “ Mircea Eliade”. Fata priveşte atentă acea copertă şi parcă îi este frică sa o atingă. Are impresia că nu are dreptul, că nu trebuie să facă vreun gest care să tulbure sau să ucidă asemănarea dintre cei doi. Sau mai bine complementaritatea şi marea prietenie care i-a unit. Profesorul ghiceşte gândurile fetei şi, cu o uimire misterioasă, i se adresează:
- Şi totuşi, vreau să-ţi fac un cadou. Am aici cele două volume ale cărţii “Noaptea de sânziene”, a lui Eliade, la care am scris o prefaţă…
-Dar, domnule profesor, eu…
Ar fi vrut să-i spună că poate primi numai dacă o lasă să-i plătească, dar întâlnindu-i privirea, simte teama de a nu-l jigni, de a-i face rău în vreun fel. El aşază cele două volume pe masă, ea le priveşte stânjenită. Apoi, ca să rupă tăcerea clipei, fata îl întreabă din nou:
-Aţi scris vreun roman?
-Am multe romane scrise, dar nepublicate….da, din păcate…Vezi, tu eşti tânără, ai viaţa înainte ,dar de mine ce să spun? Aş vrea măcar să-mi pun la punct ceea ce mai am până vine moartea…
Fata tresare. Cuvântul acesta sinistru, rostit de Profesor, o intrigă. Ar vrea să-i spună că oamenii ca el nu mor niciodată , că o întristează să-l audă vorbind astfel .

O revoltă transformată-n poezie

-Chiar nu vrei o vodcă?, întreabă Profesorul încă o dată, ca şi cum ar vrea să alunge tristeţea, care se aşezase cenuşiu pe ochii ei. O întrebare care să scoată din încurcătură...
-V-am spus doar, nu consum alcool, îngână ea, în timp ce se ridică de pe scaun. De altfel, trebuie să plec. Vă mulţumesc pentru sfaturi, pentru timpul acordat şi , mai ales, pentru că mi-aţi citit poeziile.
- Cum te-ai apucat să scrii poezie?, întreabă Profesorul.
-Am avut o revoltă totală! Voiam să strig oamenilor că nu mai vreau să fiu preşul pe care-şi şterg picioarele, că merit puţină atenţie. Acum realizez că nu de atenţia lumii am eu nevoie, ci de neatenţia ei...
-Înteleg perfect ce-mi spui, răspunde Profesorul.
- E timpul să plec, domnule profesor.
Un apel telefonic îl îndepărtează de ea. Fata profită de acest moment, îşi ia haina din cuier, îşi pune fularul…
-Esti gata deja?!
-Da, răspunde tânăra.
-Hei, de ce nu ţi-ai luat cadoul?, o dojeneşte Profesorul, în timp ce se întoarce după volumele lui Eliade.
Uşa se deschide, el îi întinde mâna pentru despărţire. Doamne, dacă n-ar fi atât de timidă, i-ar săruta mâna şi i-ar spune că-l iubeşte şi preţuieşte nespus.
-Nu trebuie să iesiţi după mine. O să închid eu poarta…La revedere, domnule profesor!
În câteva momente ajunge în stradă, puţin tristă, dar şi bucuroasă că a reuşit să pătrundă în universul acestui om.


Amintiri

Tramvaiul 21 opreşte în staţie. Ea urcă. Un zâmbet i se aşază pe chip, când amintirile din liceu îi invadează fiinţa. Şi, Doamne, ce bine era când, la ora de română, el povestea despre opera vreunui scriitor, despre personaje şi caracterele lor. În acele momente, în mintea ei se contura un tablou minunat: se imagina o fetiţă în braţele bunicului, care îi spunea poveşti şi o iniţia în tainele literaturii. De atâtea ori îşi dorise să poată sincroniza timpul şi vieţile lor , aşa încât visul să devină realitate. Oare, de ce simţea acea duioşie în prezenţa lui?

Georgeta Istrate