Doi ochi, ca două lumini
printre tufişurile întunecoase
împlântate în noroi
ca veşnice obstacole.
O mare de ochi,
ca un ocean de lumină
căutând printre crengile
misterioase şi ameninţătoare
sensul vieţii.
O continuă urmărire
o neîntreruptă alergare
o luptă crâncenă
pentru supravieţuire
a unei ciute
în faţa unei haite de lupi
a unui cântec
printre zgomotele asurzitoare
ale tunetului.
Doi ochi nesiguri
trec înfricoşaţi
de fiecare tufiş,
oftând uşuraţi
că încă
nu s-a întâmplat nimic rău.
Taci!...
Se aude un şuierat ameninţător...
Ce va fi dacă voi trece
Şi de acest tufiş?
Un pumn?
O bâtă?
Un ochi scos?
O strângere de mână?
Sau poate că acesta
este ultimul dintre tufişurile
de care trebuie să mai trec...
După el, vor veni:
nesiguranţa...
neştiinţa...
necunoscutul...
nimic...
Georgeta Istrate
Norii intunecati ai disperarii, care i-au acoperit stelutele ochisorilor, i-au stins si ultima luminita, cea a sperantei, a visarii?
RăspundețiȘtergereCred ca, din "neatentie", ai omis cel mai important vers al ultimei strofe:
"Dupa el, vor veni:
nesiguranta...
nestiinta...
necunoscutul...
nimic...
sau, in sfarsit,
Fericirea?"
Foarte interesant blogul tau! Am sa-l vizitez mai des,acum ca l-am descoperit.Cred ca ai gasit,in sfarsit,fericirea.Ai grija de ea;nu o trata cu aceeasi "atentie" cu care ai fost tu tratata.
RăspundețiȘtergereSimona