duminică, 27 iunie 2010

Oameni fără identitate






    Un om murdar, a cărui casă este strada, scoate din noi cei mai înverşunaţi judecători. Am auzit glasuri spunând că sunt nişte drogaţi, beţivi şi trântori. Dacă ei sunt oglinda noastră, pe cine criticăm?

    Termometrul arată minus zece grade Celsius. Strada este aglomerată, iar eu încerc să mă grăbesc.În indiferenţa generală, privirea îmi cade pe o carte de care am nevoie. În timp ce caut bani să o plătesc, nişte ochi umezi, trişti şi resemnaţi îmi străpung inima. Cu o amabilitate ieşită din comun, tânăra - înfrigurată şi murdară-, îmi dă restul şi îmi mulţumeşte pentru cartea cumpărată. A fost de ajuns să o văd pentru câteva secunde, să-mi dau seama că are o inteligenţă specială în gesturi şi în privire, că seamănă cu un un crin rătăcit printre... spini(?). Dau să plec, dar un impuls mă întoarce din drum, iar gândul care o ia razna mă face să mă cutremur.Doamne! “Vă mai pot ajuta cu ceva?”, mă întreabă fata. Da, îi spun. Aş vrea să te cunosc. Fata ridică sprâncenele, i se umezesc ochii şi, bucuroasă, dar şi mirată, se prezintă. În clipele acelea cunoşteam o fiinţă îngenuncheată de viaţă, de circumstanţe, de părinţi, de toată lumea.

Atât de fragilă şi totuşi atât de puternică!

      Numele ei este Elena Cobac, dar nu poate dovedi asta.Nu are buletin, deci nu are identitate. Este cu adevărat frumoasă, are numai 34 de ani şi se bucură de fiecare carte vândută. Asta înseamnă că va avea bani de mâncare, poate chiar şi pentru medicamente, pentru că febra asta nu trece cu niciun chip. Vânzarea de carte este dificilă. Se întâmplă ca, într-o zi, să nu vândă nici măcar o carte. Poate că oamenii nu au bani sau nu mai vor să citească. Cine ştie? Principalii ei cumpărători sunt studenţii. Nici ei nu o duc prea bine financiatr, dar le convine mai mult, căci în stradă cărţile sunt mult mai ieftine decât în rafturile magazinelor.Fata poate câştiga câţiva bănuţi pentru mâncare, dar pentru o chirie nici nu poate fi vorba.Visele ei nu sunt legate de rochii elegante, parfumuri fine, mese la restaurant sau veselia unor copii ce ar putea să i se aşeze în poală, oferindu-i fericirea de a fi mamă.Tot ce-şi doreşte este un loc unde să-şi aşeze capul obosit, un loc în care să-şi poată pregăti mâncarea pe un aragaz adevărat şi, mai ales, o baie, pentru că sunt lungi drumurile până la duşurile de la Gara de Nord, unde mai trebuie să plătească şi taxă. A cerut ajutorul prietenilor să facă măcar din când în când o baie, dar toţi i-au întors spatele. Nu a crezut vreodată că, într-o zi, domiciliul ei va fi strada. Soţul a improvizat o căsuţă în spatele tarabei cu cărţi: “ la început mi-a fost frig, dar Cătălin a pus cartoane dedesubt, apoi pături şi a înconjurat locul de dormit cu celofan”.

O viaţă distrusă la numai 16 ani

      Problemele Elenei au început când era în clasa a X-a.Drama a fost declanşată de o colegă invidioasă care şi-a pus gaşca de 10 inşi s-o violeze. A fost traumatizată, iar sprijin concret sau moral nu a găsit nicăieri: poliţia nu a făcut nimic; mama din femeie uşoară nu a scos-o, iar la liceu nu s-a mai putut duce pentru că, din acel moment, familia a trimis-o să muncească pentru a-şi câştiga existenţa, chiar dacă avea doar 16 ani. Că şi acum are coşmaruri nu este de mirare, de vreme ce nimănui nu i-a păsat că sufletul i-a fost sfărâmat şi trupul pângărit. Cel mai mult a durut-o atitudinea familiei. De atunci, totul a mers din rău în mai rău. Ar fi avut un ajutor, dacă tatăl nu ar fi murit de cancer la pancreas când ea avea doar 11 ani. A lucrat pe ici pe colo, apoi la pază vreo patru ani, dintre care doar unul i-a fost trecut în cartea de muncă. În privinţa locuinţei: “am avut odată o casă, dar şi o relaţie dezastruoasă.Omul era beţiv, mă bătea, nu-i plăcea munca şi, când veneam de la serviciu, găseam obiecte de lenjerie intimă ale altor femei prin casă. Mă simţeam prizonieră. Marea greşeală a fost că n-am găsit o cale să scap de el decât aceea de a-mi vinde locuinţa , la care nici nu mai puteam plăti întreţinerea. Banii i-am dat mamei şi eu am rămas cu mâinile goale. În apartamentul cu două camere al mamei trăiam vreo cinci persoane, printre care şi fratele meu bolnav.Tot salariul trebuia să-l dau în casă, altfel ajungeam în stradă. Când n-am mai avut serviciu…

Iubirea înfloreşte în cele mai vitrege condiţii

      În timp ce discut cu Elena, suntem întrerupte de un cumpărător care întreabă de Cătălin. Pare că ştie situaţia şi încearcă să le fie alături. Numele lui este Andrei şi spune că: “ societatea ar trebui să încerce să-i ajute, să le deschidă o portiţă, să le mai dea o şansă. Momentan, ei supravieţuiesc din cărţile acestea, dar câţi oameni mai vin astăzi să cumpere o carte veche? Vedeţi, acolo după paravanul acela de nailon este casa lor”. O întreb pe Elena cum l-a cunoscut pe Cătălin: “ lucram la o fabrică de conserve. O colegă mi-a făcut cunoştinţă cu el şi, din prima clipă, am avut senzaţia că mă ocroteşte cu privirea. Sentimentul a fost reciproc. El a spus că sunt o fire copilăroasă şi că nu sunt ca toate celelalte fete pe care le întâlnise”. Întreb: a meritat să împărtăşeşti aceeaşi soartă tristă cu el? Plânge, dar lacrimile ei confirmă, ca un strigăt, ca o revoluţie: “Da! Mă protejează. Ar trebui să avem o casă, căci nici el nu mai rezistă psihic. Nici el nu are buletin, pentru că nu are casă.De la poliţie i-au tot prelungit adeverinţa ce ţine loc de act de identitate.Or, fără buletin, nu te angajează nimeni ! Înainte de alegeri, candidaţii la primărie au promis că ne ajută, inclusiv domnul primar. După alegeri, nu ne-a mai cunoscut nimeni. Atât de multe drumuri fără succes a făcut soţul meu la primărie pentru un petic de pământ sau o locuinţă, încât acum este descurajat complet. O vreme am dormit pe trepte, aici, în Piaţa Sudului, apoi, într-o zi, ne-au spus că avem 10 minute la dispoziţie să părăsim locul”.

Animalele, mai bune decât oamenii

       Soţul Elenei, Cătălin Nistor Coşovanu, are 41 de ani,o privire inteligentă,demnă şi hotărâtă. Omul acesta chiar dacă a trebuit să îndure multe umilinţe, şi-a păstrat dreaptă coloana vertebrală. Nu are nevoie de pomană, ar munci cel puţin zece ani pentru cel care i-ar oferi un adăpost ori un petec de pământ, chiar şi la ţară. S-a născut în Bucureşti, a lucrat ca lăcătuş mecanic, iar fabrica la care lucra a vrut să-i ofere o casă. Fiind prea tânăr pe atunci, nu şi-a dat seama de oportunitate şi a refuzat pe motiv că stă cu mama. Această decizie avea să-l coste enorm , pentru că la scurtă vreme , mama a vândut casa şi l-a lăsat pe drumuri.A trăit în bătaia vântului şi, pentru că i-a fost milă de un individ, a văzut moartea cu ochii. Pe atunci lucra la fabrica de încălţăminte a unui iranian, care i-a oferit o cameră în care să locuiască. La puţin timp i s-a făcut milă de un bărbat care nu avea casă şi l-a primit la el. Într-o seară, acesta, fiind sub influenţa băuturilor alcoolice, a vrut dea foc fabricii. Cătălin l-a oprit, dar a primit mai multe lovituri cu ranga în cap, în piept, în umăr, în plămâni.A stat vreo două luni în spital, timp în care a suferit mai multe intervenţii chirurgicale.Ulterior, a pierdut slujba, implicit cămăruţa în care locuia. Din octombrie 2008 locuieşte în stradă.S-a convins pe pielea lui că “în România nu valorezi mai mult decât un câine. De fapt, dacă oamenii ar observa atitudinea câinilor, le-ar fi ruşine de ei înşişi.Animalele sunt mult mai bune decât oamenii”.

Oameni şterşi din societate

     Aceştia sunt oamenii nimănui, fiinţe care vor să se ridice şi nu este nimeni acolo să le întindă o mână.Mă întreb de ce ar vrea cineva să obţină un post înalt în societate, dacă nu are în minte ideea de a rezolva problemele acelei societăţi? Vremurile nu sunt tocmai uşoare, azi poţi fi prinţ, mâine, cerşetor. Faptul că nu au acte, nu înseamnă că nu există. Pe cine vrem să minţim? De ce nu li se oferă o alternativă, de ce nu sunt ajutaţi să-şi recapete viaţa şi să revină pe linia de plutire? A fi primar ar trebui să fie o provocare, ar trebui să iei în mâinile tale cele mai grele probleme, ar trebui să te poţi pune în locul lor, ca să vezi ceea ce simt ei.Aşa poţi scrie istoria. Acolo, în stradă, sunt mii de ochi care plâng, sunt suflete rănite şi poate că demnitatea nu-i lasă să ceară ajutor.Sau se simt vinovaţi, dar cine nu greşeşte?

Georgeta Istrate

2 comentarii:

  1. Oameni care se lupta sa demonstreze ca exista.
    Frumos articol.Pacat ca nu a mai fost publicat...

    RăspundețiȘtergere