O femeie norocoasă: Andreea Stan

Este o fiinţă hotărâtă, dinamică, perseverentă, încrezătoare , ştie întotdeauna ce vrea şi priveşte viaţa ca pe un joc ale cărui piese se dezvăluie una câte una.Frică de necunoscut?! Nici vorbă! Doar emoţia neprevăzului…


Destinul ştia că nu-i place să trăiască în Bucureşti, de aceea probabil nici nu a întrebat-o. I-a privit chipul, i-a citit personalitatea şi a început să scrie o piesă unică. Eroina principală? Andreea Stan. Rolul care i se potriveşte? Absolut pozitiv. Instrumente? Nu se plânge de nimic, indiferent de loviturile vieţii; zâmbeşte tot timpul; îşi găseşte fericirea în ceea ce face; iubeşte copiii; ştie că cineva acolo sus o veghează; lângă ea te simţi în siguranţă chiar dacă hăul se ridică în faţă…Prietenii spun despre ea că este “un spirit bătrân într-un trup tânăr”.Cu alte cuvinte, este înţeleaptă şi echilibrată.

O copilărie ca-n Amintirile lui Creangă

S-a născut într-o localitate din judeţul Prahova, în urmă cu 26 de ani.Spune că cea mai frumoasă perioadă a vieţii este, incontestabil, copilăria. Copilul din ea se întoarce şi acum acolo, pe strada unde paşii ei alergau în căutarea unei ascunzători sau juca şotronul, unde râsetele şi veselia domneau nestingherite, unde o julitură i se părea distractivă, unde a găsit adevărata libertate, adevărata fericire, adevărata viaţă, adevărata bucurie : “am prins zilele acelea ale copilăiei fericite, în care ne jucam pe stradă, nu stăteam nemişcaţi în faţa calculatorului”. Zâmbeşte satisfăcută când îşi aduce aminte despre cei doi vecini ursuzi, care îi făcea mereu scandal.O doamnă căreia nu-i plăceau copiii, poate că de aceea viaţa nici nu i-a dat, mereu deranjată de jocurile lor, pare un personaj desprins din Amintirile lui Creangă. Era mereu la poarta părinţilor pentru că a prins-o pe neastâmpărată, împreună cu ceilalţi complici, la furat de cireşe sau a fost implicată în nu ştiu ce năzdrăvănii.De cealaltă parte, un fost medic pensionar se plângea prin toate părţile şi ocăra pe la porţi că împieliţaţii şi-au găsit de joacă şi de cântec tocmai când voia să-şi facă siesta.Şi cum fructul interzis e mai tentant, jocurile şi scandalurile mergeau mână în mână.Pedeapsa cea mai mare pentru Andreea era ca părinţii să nu o mai lase pe stradă, la copii.Din curte le auzeau glasurile, râsetele, jocurile, bucuria şi atunci suferinţa ei era maximă.Cu lacrimi pe obraz, se consola în rolul de învăţătoare a păpuşilor.Altă dată, pentru că voia să se facă doctoriţă, atâtea injecţii i-a făcut dormezei - bolnavă de gripă-, că, atunci când s-a aşezat tata pe pat, s-a trezit ud leoarcă. Timpul a trecut şi a venit vremea jocurilor serioase, poate prea serioase, în care fiecare a început să se îndrepte spre un domeniu preferat.Frumuseţea acelor timpuri se mai găseşte doar în cămăruţa amintirilor. Acolo intră atunci când caută libertatea şi fericirea absolute.

Sorţii au căzut la Iaşi…

Jocurile copilăriei nu au împiedicat-o pe Andreea să ia mereu premiul întâi sau să participle la olimpiade. Mai mult, după ce tatăl dădea stingerea, avea mereu la îndemână o lanternă cu ajutorul căreia citea sub pătură.Când a venit vremea să-şi aleagă un drum în viaţă, părinţii au propus Bucureştiul.I-a implorat, i-a rugat să o trimită oriunde, numai în Bucureşti, nu. Totuşi ca să împace şi capra, şi varza, pentru că era talentată la desen, a dat examen de admitere la Facultatea de Arhitectură din Bucureşti, unde a şi intrat. Pentru sufletul ei a lăsat sorţii să aleagă. A luat cartea în care erau prezentate facultăţile din ţară şi a deschis la…Iaşi. Apoi, a pus mâna pe telefon, a cerut toate datele despre ce înseamnă specialitatea de fizică-medicală la care deschisese. Răspunsul i s-a părut destul de interesant, s-a urcat în tren şi... dusă a fost! Nici nu se mai pune problema dacă a luat admiterea.Părinţii s-au cam supărat, dar, cu timpul, au iertat-o. Practica prin spitalele de copiii a pus-o faţă în faţă cu suferinţa şi mărturiseşte că nu i-a plăcut deloc. După absolvire, nu şi-a găsit un loc de muncă, având în vedere că în România sunt doar trei posturi pe specialitatea ei. Astfel că şi-a îndreptat atenţia spre medicina alternativă, masaj şi tratamente de înfrumuseţare “Voiam ceva care are legătură cu medicina, cu oamenii , cu sufletul şi comunicarea.Am început cu saloanele de înfrumuseţare apoi m-am calificat în domeniul microdermabraziunii şi a tratamentelor naturiste. Meseria pe care o fac îmi oferă satisfacţii sufleteşti la care nu aş renunţa pentru nimic în lume”.

O chimie care n-ar fi fost posibilă pe messenger

Andreea se consideră o femeie fericită şi spune că viaţa i-a oferit mai mult decât a visat. Pe Sorin l-a cunoscut dintr-o glumă. Era studentă în anul IV, în plină sesiune... În cameră erau mai multe fete care-şi căutau parteneri de comunicare. S-au gândit să facă un mesaj standard şi să-l trimită pe un site de întâlniri pe Internet: “Sunt o fire prietenoasă, vreau să vorbim, indiferent dacă eşti urât, frumos, bogat sau sărac.Mă interesează doar să stăm de vorbă”. Pe acelaşi site, i-a atras atenţia anunţul unui băiat care suna revoltător de simplu: “Tânăr, 25 de ani, doresc cunoştinţă cu o fată de vârstă apropiată, pentru prietenie”.
Ea, în Iaşi, el, în Bucureşti....Au început să vorbească pe messenger şi convorbirea a durat din octombrie până în martie când, mai în glumă, mai în serios, Sorin i-a spus: “N-ai curaj să vii în Bucureşti să mă vezi!” După o oră de discuţii în contradictoriu, Andreea a plecat direct la gară. Şi era miezul nopţii...L-a sunat şi i-a spus că vine când deja era în drum spre el. I se părea că trenul nu merge destul de repede, gândul se derula înainte de vreme, voia să vadă cum arată, să-i vadă privirea, atitudinea, gesturile, voia să ştie mai repede ce o aşteaptă, o intriga neprevăzutul, necunoscutul şi...Aurora cu petale trandafirii deschidea porţile cerului capitalei, anunţând ivirea zorilor. Pe peronul Gării de Nord se afla un tânăr nerăbdător ca şi ea. Trandafirul îi tremura mâinile de emoţie. Când privirile li s-au întâlnit, s-a produs o chimie care n-ar fi fost posibilă pe messenger: “am simţit că el este ceea ce caut, că este exact ceea ce vreau de la viaţă!”

Inelul de sub tastatura calculatorului

Sentimentele erau împărtăşite.O iubire atât de mare nu putea fi lăsată să moară din cauza distanţei. Prin urmare, învăţatul pentru licenţă a decurs în Intercity : un week-end pleca el la Iaşi, următorul venea ea la Bucureşti. Pentru că n-aveau întotdeauna bani de tren, câteodată recurgeau şi la metoda “naşul”.Sigur că, după terminarea facultăţii, Andreea avea un motiv întemeiat să se stabilească în Bucureşti. Se mutaseră împreună de doar două săptămâni, timp destul ca o cerere în căsătorie să fie formulată. Ca să facă o atmosferă potrivită evenimentului, Sorin a aranjat florile în cameră , lumânările parfumaseră aerul, cina şi sticla de şampanie aşteptau doar să fie savurate.Ceva frumos plutea în aer. Apoi propunerea de a viziona un film de dragoste pe calculator i-a apropiat şi mai mult: “La un moment dat, el voia să închidă calculatorul. Eu nu înţelegeam de ce vrea s-o facă, tocmai în momentul în care filmul era într-o secvenţă romantică...”Andreei i-a trecut repede supărarea când a văzut că Sorin se îndreaptă fix spre calculator, scoate de sub tastatură un inel, apoi, uşor emoţionat, îi adresează întrebarea decisivă: “Vrei să fii soţia mea?” Răspunsul a fost unul fericit, care s-a pecetluit cu un certificat la Starea Civilă şi o nuntă la biserică. Visele Andreei? “Sunt o persoană norocoasă şi am aproape tot ce-mi trebuie. Îmi place să am un loc de muncă stabil şi recunoaşterea lucrului bine făcut. Pe mine mă face fericită şi un telefon al unei paciente, de exemplu, care mă sună şi-mi spune “la mulţi ani” sau “ “mulţumesc”. La prima vedere pare un lucru minor, dar pentru mine înseamnă enorm. Pe de altă parte, fericirea pe care o am alături de soţul meu nu se poate compara cu vreun lucru material sau nu ştiu ce bogăţii. Dacă e să-mi mai doresc ceva de la viaţă, acela este un copil”.

Georgeta Istrate