Are înfăţişarea unui înger blond, cu ochi de culoarea cerului şi zâmbet primăvăratec.Timbrul vocii cald, dar ferm, îţi insuflă încredere şi curaj.
Cabinetul Romaniţei Gogan este mai luminos ca altele. Nu ştiu dacă soarele îşi trimite mai multe raze la fereastra ei sau farmecul şi frumuseţea cu care a fost înzestrată sunt de vină. Cert este că, în prezenţa ei, frica de stomatolog dispare.În ciuda tinereţii , are o răbdare ieşită din comun, iar pasiunea pe care o pune în ceea ce face, te duce cu gândul la opera unui artist.
Emoţii deprimante în sala de examen
S-a născut la Buzău, în urmă cu 28 de ani. De când se ştie a vrut să fie doctoriţă. I se părea cel mai frumos lucru de pe lume să poţi vindeca oameni, să salvezi vieţi.Chiar dacă pe atunci nu ştia ce implică această meserie, se simţea atrasă de ea.Cea mai interesantă i se părea chirurgia. Atunci a avut o discuţie cu mama, care i-a vorbit şi despre cealaltă faţă a monedei. Despre riscuri şi despre tristeţea provocată de un eşec, neputinţa de a salva un pacient, chiar dacă ar face totul ca la carte. Atunci ar interveni o durere de conştiinţă pe care niciun tratament nu ar ameliora-o. În plus, mama a mai avertizat-o că ar trebui să facă faţă unui sters imens.Mai bine să lase asta în seama bărbaţilor şi să-şi caute alt domeniu! O întreb dacă sângele nu a fost o piedică în alegerea profesiei: “Nu, nu m-a speriat niciodată.Pot să văd orice accident, oricât de mult sânge, mâini, picioare rănite...însă nu suport să văd pe cineva că-şi pierde cunoştinţa.Mi se pare cea mai înspăimântătoare imagine!” Când a venit timpul să treacă la fapte, a ales medicina generală, cu gând să urmeze chirurgia. Însă ziua examenului a fost un mister chiar şi pentru ea. Nu avusese niciodată emoţii la examene, dar atunci destinul îi pregătise o surpriză de proporţii.A intrat în sală... Nu era o încăpere obişnuită de examen, ci un laborator foarte mare unde se făceau de obicei disecţii. Era aşa multă lume încât...nici acum nu-şi explică de ce peisajul i s-a părut atât de deprimant! O prăbuşire psihică a făcut-o să iasă din sală. În momentul acela nu voia să mai facă nicio medicină.Totul părea definitiv. La câteva zile a dat examen la Facultatea de Chimie însă medicina revenea obsesiv, o chema şi ea nu putea să-i reziste. După 10 zile a plecat la Craiova pentru examenul la Facultatea de Stomatologie. A intrat printre primii. După doi ani, s-a transferat la Bucureşti...
O muncă istovitoare, dar frumoasă
Făcuse practică în facultate, lucrase cu un medic experimentat, dar tot a avut emoţii când a trebuit să lucreze singură! Dintr-o dată s-a simţit descurajată, şi-a amintit că este o mare responsabilitate să lucrezi cu omul şi parcă ceva o trăgea înapoi: dinţii i se păreau prea mici şi nu ştia dacă o să reuşească să umble pe canale, cum o să vadă, cum o să-şi dea seama că e bine ceea ce face.În plus, plombele acelea, care trebuiau adaptate aşa încât reconstituirea dinţilor să fie perfectă...Nu, gândurile acestea negative sunt prea prăpăstioase! La ce bun atâta medicină, atâta practică şi pasiune, dacă-i lipseşte curajul? Şi cum un drum lung începe cu primul pas, iat-o în faţa primului pacient.Apoi al doilea...Ah, oboseala asta! De-abia acum realizează că munca de stomatolog este cu adevărat grea. Îşi aduce aminte că, la începutul facultăţii, când prietenii îi spuneau lucrul acesta, ea zâmbea şi îi apostrofa cu expresia “Măi, ce poate să fie atât de greu?!” Uneori nici nu mănâncă, iar noţiunea timpului se pierde undeva în plăcerea de a lucra. Se informează, se perfecţionează continuu, este la curent cu metodele sau tratamentele care apar. Şi cum să nu fie, dacă munca ei seamănă cu a unui sculptor? În plus, dacă greşeşte, pacientul nu iartă!
“N-aş putea să fac ceva care nu-mi place!
Sunt nopţi în care nu poate să doarmă gândindu-se cum ar fi mai bine pentru nu ştiu care pacient. Uneori visează că se află în cabinet şi lucrează. Alteori, în cazurile mai complicate, cere părerea prietenului ei, tot stomatolog. Meseria o ţine într-o efervescenţă creatoare continuă însă îi fură liniştea. Culmea este că îi place. Chiar dacă pune preţ pe estetică, ştie că în primul rând contează funcţionalitatea şi sănătatea dinţilor. Până când pacientul poate să admire şi să se bucure de lucrarea finală este un drum lung. Dedesubtul acelei lucrări se află nişte dinţi care trebuiesc mai întâi supuşi unui tratament special ,şlefuiţi corespunzător, altfel intervin durerile şi atunci toată frumuseţea aceea de lucrare trebuie tăiată. “ ce fac, dacă omul spune că-l doare? Cum să-i spun că nu am scos nervul şi nu l-am tratat corect? Cum să-i spun că durerile vor continua, iar soluiţia ar fi să tai lucrarea respectivă? Unde mai pui că omul poate a făcut împrumut la bancă să-şi refacă dantura…” Cele mai multe nemulţumiri le are cu programările: “Apar urgenţele şi nu pot să dau omul de pe scaun că uite a venit cutare la ora fixată.Şi bat din picior, nervoşi .Uneori sunt zile în care nu apuc săm beau nici apă.Astfel de gesturi mă irită, mă neliniştesc şi mă bulversează pur şi simplu. Problema cu mine este că mă implic sufleteşte foarte mult...” Au fost zile stresante în care ar fi vrut să reprogrameze pacienţii şi să plece pur şi simplu.Doar temporar, nu de tot. Într-un astfel de moment a primit oferta unui post de preparator la facultate... A pus totul în balanţă şi a ajuns la concluzia că nu-i place ideea de a preda studenţilor atât de mult încât să abandoneze cabinetul, oamenii. Nu, nu are inimă să-i lase. Dacă e vorba de predat, preferă să le explice pacienţilor ce se întâmplă, de ce face una sau alta şi la ce e bună freza sau ciocănelul: “N-aş putea să fac ceva care nu-mi place! N-aş putea!!!” Niciodată nu s-a gândit că o să aibă atâta răbdare. A descoperit curând că stomatologia seamănă atât de mult cu arta încât fiecare reuşită o face fericită.Şi, de dragul acestei clipe de fericire : “ m-am educat să fiu calmă. În plus, dacă-mi intră pe uşă un pacient căruia îi este frică şi eu îi vorbesc pe un ton dur, sigur o ia la fugă”. Romaniţa spune că pacientul ideal este acela căruia nu-i este teamă.Şi nici nu are de ce. Tristeţea vine din faptul că unii o judecă după tinereţea ei, asociată cu lipsa de experienţă.Unii îi spun în faţă că preferă un medic în vârstă. Dar de cealaltă parte sunt cei care-şi dau seama că un medic tânăr are şi mai multe idei, că pune bază în egală măsură pe funcţionalitate şi pe partea estetică.
Familia, refugiu şi protecţie
Romaniţa este o familistă convinsă. Spune că întotdeauna familia i-a dat echilibru. În plus, numai aşa poate fi satisfăcută nevoia să protejeze şi să fie protejată. De la o vreme îi este din ce în ce mai dor de părinţi , de protecţia şi siguranţa pe care i le dau. Mărturiseşte că nu ar putea trăi fără iubire: “ Dacă mă cert cu prietenul meu, prefer să las de la mine, chiar dacă eu am dreptate. Dacă nu fac asta, ziua este compromisă, toate treburile îmi merg prost. Chiar şi la serviciu nu mă pot concentra cu toată puterea pe ceea ce am de făcut. În ziua aceea, nu sunt bună de nimic”.Temerile Romaniţei ?! « Sunt cele obişnuite , mi-e teamă de viitor, de ce se poate întâmpla în anumite condiţii însă, de multe ori, mă iau cu munca şi nu mă mai gândesc ». Speranţe şi vise ?! Să aibă un copil, băiat dacă se poate , să aibă o casă a ei şi... un cabinet propriu de stomatologie . În copilărie visa că se va mărita şi că va avea mulţi copii însă acum crede că nu ar suporta o viaţă de întreţinută : « familia este importantă, desigur, dar nu aş renunţa niciodată la meseria mea. Nu-mi sună deloc bine să stau acasă să cresc copilul…probabil că, atunci când va veni momentul, va trebui să întrerup pentru o perioadă de timp lucrul.Totuşi, mi-e frică să mă îndepărtez prea mult. Am senzaţia că mi s-ar tăia ziua de la capăt , parcă aş rupe o continuitate, un fir pe care ar trebui după aceea să-l refac ».
Am simţit nevoia să-i spun că are un glas ca un cântec de leagăn şi toate ingredientele pentru a fi o mamă bună. În plus, am adăugat, un copil schimbă priorităţile…
Georgeta Istrate
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu