marți, 29 iunie 2010

Femeia, motorul lumii








   Se spune că femeia este o vioară ce poartă în ea o muzică divină, dar care nu poate fi pusă în valoare decât de violonist...


   Ne-am obişnuit să-i vedem aruncaţi la marginea societăţii, cerşind sau drămuindu-şi bănuţii să le ajungă şi a doua zi, dar nu ne imaginăm ce comori ascund în ei, comori care vor să fie descoperite şi folosite. La prima vedere, o petrecere organizată de pensionari pare o invitaţie plictisitoare pentru un tânăr din ziua de azi. Dacă nu e discotecă, băutură sau zgomot, nu e nimic. Pătrunzând în cercul lor am avut senzaţia că am intrat într-un loc în care timpul prezent poartă în el un trecut neasemuit de frumos...

“Ridic paharul şi toastez pentru sănătatea femeii!”

Bărbaţii din Asociaţia Pensionarilor din România spun că nu-ţi trebuie motive ca să sărbătoreşti femeia! Ea este atât de importantă încât poate fi numită motorul lumii.Ca să aducă la nivel material această preţuire, şi-au invitat doamnele în Sala NATO a Cercului Militar Naţional, într-un decor absolut fantastic. Surpriza este totală căci ele, care toată viaţa au muncit , au crescut copii şi nepoţi şi poate că nimeni nu le-a spus un mulţumesc, ele care au dat totul fără a cere răsplată, iată că acum păşesc cu sfială în locul stabilit, ca şi cum ar spune: sunteţi siguri că pentru noi sunt toate acestea?! Ştefan Dumitrescu, Preşedintele Asociaţiei, spune că a ales special un loc istoric pentru a sărbători femeia,căci aici, de-a lungul timpului, au avut loc întâlniri importante în cadrul cărora s-au luat decizii cruciale pentru ţară. Nu a fost uşor să o obţină, dar nici imposibil.Totul a meritat pentru că “ pe acest pământ nu se poate realiza nimic fără sprijunul femeii.Ele ne sunt soţii, mame, surori, iubite, prietene, colege, vecine, ele sunt sarea şi piperul vieţilor noastre, motorul lumii . Aşadar, avem femeia bunică, femeia soţie, femeia profesor universitar,femeia cercetător, femeia comandant de navă militară, femeia cosmonaut... Ridic paharul şi toastez pentru sănătatea, fericirea, împlinirea şi realizarea tuturor dorinţelor şi aspiraţiilor femeii!”


O iubire pe care o laşi să moară este un păcat

   Atmosfera e parcă ruptă dintr-un timp ireal, un timp fericit care te determină să visezi la o lume ideală fără diferenţe, fără lacrimi, boală, indiferenţă, sărăcie .O lume care vorbeşte despre arhitecţi vizionari ce au urât uniformitatea şi lipsa talentului artistic şi au îndrăznit să creeze proiecte care, dacă nu ar fi acum palpabile, am crede că aparţin tărâmului visurlor. La masa artiştilor pensionari se află Costel Ursu, are 80 de ani dar arată de 50 pentru că “am trăit bine. N-am ţinut la bani, mi-am crescut cei patru copii aşa încât să nu ducă lipsă de nimic”. Omul e tot numai un zâmbet şi nu se desparte de acordeon niciodată. Aflu că a cântat în ansamblul Doina al Armatei, a lucrat cu nume mari ale muzicii româneşti, a cutreierat ţara şi lumea cântând la acordeon şi pian. A cântat pentru regi, dar şi pentru cerşetori. Deodată, muzica lui Fuego din fundal se opreşte şi chitara mânuită de domnul Didi Carpovici te ridică de pe scaun. Acordeonistul prinde momentul şi i se alătură, în timp ce Cornelia Mihai improvizează un microfon dintr-un pahar şi se încinge o Chitara Romana de toată frumuseţea. Văzând încântarea de pe chipul meu, preşedintele asociaţiei se apropie şi-mi şopteşte: “Cornelia Mihai este fostă actriţă a Teatrului Naţional din Piteşti. Deşi are vârsta de 80 de ani, este o plăcere să o vezi şi să o asculţi. Am vrut să aduc artiştii pensionari în asociaţia noastră tocmai în ideea de a nu-i lăsa să moară. Căci într-adevăr, dacă un artist nu se mai poate exprima, moare încetul cu încetul. Dorim să protejăm aceste valori, indiferent de vârsta pe care o au!  Dacă tot trăim într-o societate care promovează consumul, noi de ce n-am promova adevăratele valori? Îi scoatem la pensie, îi includem într-o zonă de inactivitate şi ei sunt nefericiţi.  Vocaţia se cere demonstrată. Talentul este iubirea divină manifestată în om. O iubire pe care o laşi să moară este un păcat. Uită-te în jur şi vezi că fiecare din aceşti oameni poate fi un învăţător, un îndrumător pentru generaţia tânără”.

Muzică şi impresii

  Merg printre mese şi mă opresc la Paula Irescu, o violonistă de excepţie a oraşului Ploieşti, de profesie biolog, pe chipul căreia se vede bucuria. Prezentarea pe care i-o face Didi Carpovici atrage atenţia : “o violonistă de mare acurateţe, de mare înălţare sufletească, o maestră a virtuozităţii care are un tremolo deosebit va cânta Balada lui Ciprian Porumbescu...” Aflu că iubirea pentru vioară a fost activată la vârsta de cinci ani, când a rămas uimită în faţa unui ţigan care făcea vioara să plângă. Mai târziu, a îmbinat arta cu biologia şi a ieşit o simfonie de viaţă fără egal,  pentru că: “meseria de biolog este viaţa însăşi....cam scurtă, din păcate!” În timp ce Tatiana Costea încântă publicul şi din sala vecină cu muzică de petrecere, mă apropii de o doamnă care îmi spune că se numeşte Florica Dumitru. Îmi mărturiseşte că este fericită pentru că “totuşi se mai gândeşte şi cineva la noi”.
Bărbaţii cântă cu foc “Iubesc femeia”, iar eu mă apropii de Mihaela Tămăşdan, inspector aeronautic, fiică de aviator.Îmi spune că este impresionată de iniţiativa bărbaţilor, dar că : “ am peste 50 de ani şi îmi pare rău că cei mai tineri ne marginalizează pe noi cei mai în vârstă pentru că ... părerile noastre sunt depăşite. Chiar aşa să fie?!”

Zborul sinonim cu fericirea

   Petru Tămăşdan, tatăl Mihaelei, se apropie de noi.Aflu că a fost comandant de aeronavă şi instructor de piloţi.Mi se pare o ocazie bună să-l întreb despre senzaţiile pe care le avea în timpul zborului şi mai ales cum se vedea lumea de sus: “ De dincolo de nori, lumea se vede mică.Senzaţiile sunt înălţătoare. Sincer să fiu, mă simţeam mai în siguranţă sus decât pe pământ. Avionul aproape reprezintă perfecţiunea şi este singurul mijloc de transport care uneşte lumea”. Apoi, domnul aviator îmi povesteşte că nu de puţine ori a fost pus în situaţia de a rezolva o  criză: “ În faţa unei catastrofe, nu aveam sentimente de frică. La bord eram foarte lucid şi asta m-a ajutat să iau decizii care să salveze aeronava, viaţa mea şi vieţile pasagerilor.Emoţiile mele nu trebuiau percepute de ceilalţi, ca să nu intre în panică.De-abia după ce trecea momentul critic realizam că am stat faţă în faţă cu moartea”. În discuţie intervine un fost coleg care adaugă : “experienţa, dăruirea şi priceperea domnului comandant au dus la un sfârşit fericit de fiecare dată”. Mă gândesc dacă zborul are vreo legătură cu fericirea, iar domnul Tămăşdan pare că-mi citeşte gândurile: “ zborul este sinonim cu fericirea. Mi-a adus ceva ce mulţi dintre oameni nu pot înţelege”. Câteva momente se lasă tăcerea. Aviatorul deviază discuţia către evenimentul în desfăşurare “ iubesc femeia  fizic, dar mai ales spiritual. În plus, să nu uităm că fără ea, omenirea n-ar fi existat”.

Un strop de politică...

  Petrecerea este pe sfârşite. Pe fondul bunei dispoziţii fuseseră dezbătute o grămadă de teme şi nu putea lipsi politica, mai ales că printre cei prezenţi se află foşti comandanţi de unitate, cercetători, profesori, aviatori, medici, biologi, muzicieni, artişti. Pe oamenii mai în vârstă nu-i întreabă nimeni, dar ei au propriile opinii în ceea ce priveşte mersul lucrurilor în ţara aceasta.Un subiect arzător este integrarea europeană care “este bună până la un punct”, dar, adaugă Ştefan Dumitrescu : “ eu consider că această Europă ar trebui să fie una a naţiunilor. Problemele legate de apărare, organizare a muncii, cultură, cercetare, tradiţie sunt ale noastre. Tocmai acestea ne individualizează, aceste diferenţe reprezintă sarea şi piperul lumii. Căluşarii noştri, de exemplu, sunt altceva decât un dans unguresc. Unitatea în diversitate este foarte importantă pentru că noi, românii, nu trebuie să ne pierdem identitatea. Este corect să ne păstrăm calităţile pe care le avem şi care sunt inconfundabile, nu să devenim o populaţie uniformizată, care nu ştie de unde vine şi încotro se îndreaptă »...
Femeia fusese pretextul şi sufletul acestei petreceri organizate de pensionari. Dar cât vom fi pierdut, atunci când îi vom pierde?!

Georgeta Istrate

Un comentariu:

  1. Oamenii acestia si-au pastrat sufletul tanar.
    Au atatea povesti de spus...

    RăspundețiȘtergere