marți, 23 noiembrie 2010

De ce-l voi iubi veşnic pe Ion Cristoiu

 

     După zece ani de muncă în trei schimburi, într-o filatură, eram proaspăt şomeră. Într-o zi, am cumpărat ziarul „Evenimentul Zilei”, deşi, de obicei, nu citeam presa. Era o nebunie prea mare pentru mine, dar în ziua aceea nu ştiu ce am avut. Pe prima pagină era un editorial semnat de Ion Cristoiu , în care, ciudat,  nu vorbea despre politică. Din câte-mi aduc aminte, în articol era vorba despre un om şi un cal. Mi-a plăcut conţinutul articolului, pentru că aborda o problemă umanitară, dar cel mai mult mi-a plăcut stilul în care fusese scris. Poate o să vi se pară o aroganţă din partea mea, dar aveam impresia că, dacă aş scrie, stilul meu ar semăna mult cu al domniei sale. Am mai citit o dată acel articol şi mi s-a schimbat starea. Nu ştiu exact ce a fost, dar, printre rânduri, aveam senzaţia că descopăr sufletul jurnalistului... care semăna mult cu al meu!  Mă întreb şi azi: sufletul, stilul sau amândouă?

Nevoia unui prieten adevărat

    A stat ziarul acela pe noptiera mea vreo câteva zile, nu puteam nici să-l arunc, nici să uit conţinutul articolului. Trebuie să vă mărturisesc că, în vremea aceea,  plângeam foarte mult, plângeam din orice, pentru o înjurătură sufeream sângerând o săptămână. Mai bine nu intru acum în amănunte, dar, în perioada aceea, eram într-o criză existenţială, nu mai găseam niciun motiv pentru a trăi, suferinţa mă copleşise. Simţeam nevoia unui prieten, căruia să mă pot confesa aşa cum ai avea nevoie de  aer sau apă. De felul meu sunt o singuratică, poate cam dificilă,  nu-mi place agitaţia, căci ar dăuna firii mele meditative. Nu aveam nicio prietenă în adevăratul sens al cuvântului. Ce-i drept, existau fiinţe care se declarau prietenele mele, dar nicuna nu avea principii măcar asemănătoare cu ale mele. La una mă enerva că era prea materialistă, alta mă folosea ca pe o sclavă, altele vorbeau doar despre ce mâncăruri au mai făcut bărbaţilor lor... Aceste atitudini nu corespundeau convingerilor mele în ceea ce priveşte prietenia.
   
O scrisoare patetică

     Şi atunci mi-a venit o idee. Acum, după ani de zile , cred că nici nu a venit de la mine, a fost o idee a Destinului, căci mi-a schimbat  traseul vieţii la 180 de grade. Cum am spus mai devreme, aveam nevoie de cineva care să-mi asculte durerile, iar impulsul a fost să-i scriu o scrisoare domnului Cristoiu. Doamne, ce mi-o fi venit? Atunci eram extrem de naivă, credeam că totul este simplu. Binecuvântată naivitate!  Culmea, deşi era un străin , cu articolul acela îmi câştigase încrederea. Dar cine eram eu? Acum mi se pare o nebunie să scrii unui jurnalist ce te doare căci, în general, oamenii aceştia îţi pun viaţa pe prima pagină, pe deasupra te mai fac şi ferfeniţă. Ei bine, în inconştienţa mea, am avut un curaj nebun şi i-am scris. Scrisoarea aceea curgea pur şi simplu, curgeau şi lacrimile pe ea ( de ce n-oi fi ales un popă numai Destinul ştie) . Sfârşitul scrisorii suna patetic: „dragul meu prieten necunoscut,  te rog să mă ierţi, nu-ţi cer nimic, nici măcar răspuns la scrisoare, dar lasă-mă să-ţi mulţumesc că m-ai ascultat.Simţeam nevoia să vorbesc cu cineva şi te-am ales pe tine. Nu te supăra!”

„Domnul Redactor-Şef vrea să vă vadă!”

    Mi-aduc aminte că am pus scrisoarea la o cutie poştală, dar a doua zi mi-a părut rău. Am început să am mustrări de conştiinţă, mă certam pentru ideea mea, mă gândeam că omul acela are atâtea pe cap şi că nu am dreptul să-l supăr cu nişte probleme pe care oricum  nu le va înţelege. Nu puteam să dau timpul înapoi, să-mi bag minţile în cap şi să-mi văd de viaţa mea. Nu mai puteam!  Trecuse o săptămână de la acest „incident”. În ziua marii schimbări,  am mers să-mi vizez certificatul de şomer. M-am întors pe la orele 13. La vreo douăzeci de minute, am auzit soneria. M-am mirat, căci nu aşteptam pe nimeni , aşa că, mai întâi, m-am uitat pe vizor. Erau doi bărbaţi, pe care nu-i cunoşteam. Sigur că, de dincoace de uşă, i-am întrebat : cine sunteţi? Răspunsul mi-a tăiat răsuflarea: „ Suntem de la Evenimentul Zilei!”  Drăcia dracului! Aşa-mi trebuie dacă mă mănâncă epiderma!  Am deschis uşa, ce să fac? Cei doi bărbaţi mi-au spus că „domnul Redactor Şef vrea să vă vadă!”  Expresia asta m-a terminat, deoarece sunt o fire extrem de emotivă. Încă o dată m-am mustrat în gând: când n-are ce face, maimuţa se scarpină singură. Şi iaca buba! Acum, dacă intrasem în horă, trebuia să joc!

În faţa oglinzii

    În drum spre Casa Presei, am făcut conversaţie cu cei doi bărbaţi, unul era şoferul, iar celălalt un jurnalist celebru care avea să-mi devină şef. Maşina a oprit undeva în zona aripii drepte a imensei clădiri, am urcat până la etajul 2, iar viitorul meu şef  m-a rugat să aştept câteva minute pe un hol imens despărţit de un grilaj, dincolo de care nu se putea trece fără autorizaţie.  Era atâta lume pe acel hol că, pentru o clipă, m-am simţit o fiinţă care aşteaptă să intre la un vindecător. Erau la un loc oameni, fum şi gălăgie. Un mediu în care nu mi-aş fi imaginat că o să pot lucra vreodată. Bărbaţi şi femei vorbeau între ei , unii erau nervoşi, alţii plângeau ,iar unii, mai retraşi, aşteptau să vină un redactor să vorbească cu ei. Uitându-mă la aceşti oameni care ţineau o mulţime de hârtii în mâini -  documente şi memorii - , vedeam o oglindă a societăţii româneşti postdecembriste.
  Jumătatea de hol protejată de bodyguarzi era mobilată cu birouri, iar redactorii păreau foarte preocupaţi.

„Vrei să lucrezi la acest ziar?”

  

    Trecuseră vreo cinci minute de când mi se spusese să aştept pe  hol. Viitorul şef reveni şi mă rugă să-l urmez. Inima îmi bătea ca o tobă, faţa trecea de la alb la roşu, tot corpul îmi tremura, de parcă ar fi urmat să mă întâlnesc cu Dumnezeu. Cred, nu sunt sigură nici acum , că am zis bună ziua. Omul de la birou era Ion Cristoiu în carne şi oase, pe care nu-l văzusem până atunci decât la televizor. Pe atunci, purta plete şi era mai plinuţ. Aşa pierdută cum eram, am putut să văd că este diferit de omul de la televizor, că în realitate este mult mai simpatic, că în privire are un magnetism extraordinar. După ce am schimbat câteva replici, pe care nu mi le mai aduc aminte, domnul Cristoiu a detensionat atmosfera , iar ceea ce a spus mi-a rămas întipărit în minte pentru totdeauna: „ Îmi cer scuze (mi-am zis, Doamne, omul ăsta îşi cere scuze în faţa mea?!), de-abia aseară am citit scrisoarea pe care mi-ai trimis-o. Mi-a plăcut felul în care ai scris, dar m-am şi mirat că ai avut curajul să-mi mărturiseşti întâmplări  din viaţa ta. Am făcut un editorial pentru mâine, în care nu ţi-am dat numele, îmi dai voie să-l public?” Doamne, nu numai că-şi cere scuze, dar îmi cere şi voie să scrie despre mine! E prea mult! , mi-am zis.Dar cine sunt eu? Pe atunci,  nu ştiam cum stă treaba cu presa, vă amintesc că fusesem o biată ţărăncuţă venită la oraş să lucrez ca  muncitoare într-o fabrică de făcut fire de bumbac. În afara muncii mele, toate celelalte lucruri îmi erau indiferente, vreau să spun că eram o ignorantă desăvârşită.
   Apoi, întrebarea care m-a şocat: „  Vrei să lucrezi la acest ziar?”

O fereastră spre lume

     Am simţit că se învârteşte pământul cu mine. În momentul acela ştiam că nu mă poate angaja, fiindcă nu am studiile necesare , dar, pentru omul acesta, nu a contat. El citise acea scrisoare, constatase că am un anumit potenţial,  şi mi-a propus să lucrez la secţia Audienţe. Pentru că i-am mărturisit că nu ştiu dacă o să mă descurc, m-a liniştit: „ Bine, bine, lucrezi două săptămâni de probă şi, dacă nu te descurci , divorţăm. De acord?”
   Ce puteam să mai zic? Mă aflam în faţa unui om pe care-l vedeam pentru prima dată şi, culmea,  acest străin îmi deschidea o fereastră spre lume,  la care nici nu îndrăznisem să visez. După ce am acceptat , m-a mai şocat o dată: „ Vreau să te scot din anonimat, să ieşi în lume şi, -cine ştie?-  poate devii o mare jurnalistă!” Nu-mi venea să cred că  îmi vorbea atât de familiar, ca şi cum aş fi fost sora sau fiica lui, nu-mi venea să cred măcar că îl văd în realitate. La un moment dat, m-a întrebat ce zodie sunt. Când i-am răspuns că sunt Scorpion, i-am câştigat încrederea definitiv. Am aflat atunci că domnia sa aparţine aceleiaşi zodii.  După ce am mai discutat despre munca pe care aveam s-o fac, m-a dat în primire viitorului meu şef, căruia i-a spus: „ Domnişoara va lucra la tine în secţie! O să facem o adevărată jurnalistă din ea. Pentru început, selectează toate scrisorile de suflet şi dă-i-le!” Apoi, adresându-mi-se, zâmbind : să răspunzi cu mâna ta la aceste scrisori! Vezi că şeful tău e băiat cumsecade, dar să nu-i citeşti prea multe poezii ( scrisoarea pe care i-o trimisesem domnului Cristoiu conţinea şi o poezie) , că o să-l transformi într-un romantic, iar eu n-am nevoie de visători. Bine?”
   Nu ştiam cum o să fac faţă, dar nu aveam de gând să-l dezamăgesc pe omul care, fără să mă cunoască, a avut încredere în mine.

Mulţumesc, Maestre!

    


    Am lucrat trei ani de zile în redacţia „Evenimentului Zilei”, timp destul să-i cunosc latura umanitară. Au fost momente în care băga mâna în propriul buzunar,  să ajute oameni în nevoie.Nu ştiu  cum se vede acum  la televizor, unii îl admiră, alţii îl înjură, dar pentru mine a fost şi va rămâne un zeu. Ion Cristoiu este omul care mi-a dus  destinul profesional pe o treaptă superioară,  mi-a dat o șansă și nu a vrut recunoștință.  De altfel, în încheierea convorbirii, când am vrut să-i mulţumesc , mi-a spus că nu vrea să-i fiu recunoscătoare. Dar cum aş putea să nu fiu? Cât de mult a contat faptul că acest om a avut încredere în mine! El, Ion Cristoiu, o valoare incontestabilă a României, a văzut într-o ţărăncuţă naivă, un om care poate să-şi depăşească condiţia. Mulţumesc, Maestre!
  
  
Georgeta Istrate

4 comentarii:

  1. Eu numesc aceste intamplari ,,intalniri ale destinului,, iar pe aceste persoane ,,oameni ingeri,,.Cam asa mi s-a intamplat si mie, de aceea inteleg chiar si dincolo de cuvintele materialului tau.Curios, domnul Cristoiu i-a fost ,,mentor,, fostului meu sef de la un ziar brailean.Si doar cuvinte de lauda am aflat despre domnia sa. Respectele mele, domnule Cristoiu!Mai ales ca am aflat ce suflet nobil aveti.C.V.

    RăspundețiȘtergere
  2. Este o intamplare atat de neobisnuita incat poate fi considerata ca fiind una dintre putinele minuni ale vietii tale - poate cea mai mare - avand in vedere transformarea ta; dintr-o "tarancuta naiva" intr-o ziarista talentata.

    RăspundețiȘtergere
  3. Pt.ca si in viata mea a existat "o stea", care m-a ajutat sa evoluez, asa cum te-a ajutat si pe tine Cristoiu, iti inteleg si iti apreciez sentimentul acesta de vesnica recunostinta - cu atat mai mult cu cat recunostinta este o floare atat de rara in vremurile acestea tulburi(eu insumi am strivit-o candva).

    RăspundețiȘtergere
  4. Ma bucur pentru tine,este inca un exemplu ca viata se poate schimba atunci cand nu te astepti.

    RăspundețiȘtergere