sâmbătă, 6 noiembrie 2010

Adrian Păunescu- Despărţire în flori

   

  

          Adrian Păunescu nu poate fi egalat decât de Adrian Păunescu! Dacă pământul acesta numit România  îl va mai naşte o dată, va fi pentru că l-a iubit nespus. Am ştiut din prima clipă în care l-am văzut,  i-am simţit  magnetismul, unicitatea, neliniştile, că un astfel de spirit vine foarte rar pe pământ,  că suntem privilegiaţi să-l avem printre noi. Am ştiut că, la un moment dat, noi, cei care l-am iubit cu disperare, îl vom face să plângă, îi vom provoca suferinţă,  prin indiferenţa noastră. Lumii nu-i plac geniile vii, se teme de ele.  
        Adrian Păunescu a fost şi va rămâne un dar ceresc pentru noi! Ne-a iubit  necondiţionat,  a reuşit să ajungă la sufletul nostru, a suferit pentru poporul acesta, a iubit  România ca nimeni altul, dar mai presus de toate, ne-a făcut să simţim spiritul libertăţii când candela părea că se stinge.
       Această necruţătoare moarte ne-a lăsat atât de  goi, atât de săraci şi, Doamne, cât de străini!
       Aşteaptă-ne, poetule, vom veni şi noi! Curând...

Despărţire în flori


de Adrian Păunescu

La sărbătoarea florilor de măr,
când drumul cere paşii să se-aştearnă,
acum ne despărţim într-adevăr
precum ne promisesem astă iarnă.

La sărbătoarea focurilor mari,
când toată lumea văruie de paşte,
din viaţa mea începi să şi dispari,
fiinţa mea abia te mai cunoaşte.

La sărbatoarea soarelui deplin,
când sângele-n bătrâni se poticneşte,
iubindu-te îţi spun: ne despărţim
şi să ne regăsim nu-i vreo nădejde.

Adio, deci, mai e ceva de zis,
când cad din geam deodată două glastre:
se sinucide parcă un cais
la sărbatoarea despărţirii noastre.

Ne mai rămâne floarea de gutui,
ca toate celelalte ne condamnă,
doar ei mai poţi cate ceva să-i spui,
să mi te amintească înspre toamnă.

Atâtea flori la despărţire-avem,
atâtea flori ca-n bietele romanţe,
de parcă hohoteşte un blestem,
porunca lui civilelor instanţe.

Şi floarea de cireş de care-am spus
a-mbătrânit şi s-a zbârcit în fructe,
încet, de parc-ar duce un obuz,
un tren transportă flori pe apeducte.

Tu crezi că despărţirea-i pentru ea,
dar tu nu vezi ce flori - numai ruine -
să nu te minţi, că nu-i deloc aşa,
te părăsesc spre-a mă găsi pe mine.

La sărbătoarea florilor de soc,
când lunca lumii gâlgâie sălbatic,
ne despărţim, plângând, la acest foc
pe-a cărui vatră noi am fost jăratec.

De măr, de vişin, de gutui, de păr,
e floarea-n sărbători până departe,
acum ne despărţim într-adevăr
cu-atâtea flori în jur ca la o moarte.

Ce-i zis e zis şi-n cântec îţi  spuneam
că va fi aceasta clipa - n care
de-atâtea flori pe fiecare ram
ninsorile vor mirosi a floare.

Adio, deci, te văd, dar nu te văd,
când florile de noapte-ncep să cearnă
şi dacă despărţirea-i un prăpăd
proiectul ei ţi l-am trimis din iarnă.

Pierduta mea, pe veci pierduta mea,
acum când florile te ţin de mână,
ascultă cantecul precum era
ninsoarea noastră sfântă şi păgână.




3 comentarii:

  1. Într-adevăr lumii nu-i plac geniile vii...Adrian Păunescu nu poate fi egalat, după cum spui şi tu...superb material, iar poemul postat cred că curge din sufletele noastre acum sub o ploaie de lacrimi însângerate...katia

    RăspundețiȘtergere
  2. Am citit f. multe materiale pe aceasta tema, dar niciunul nu ma impresionat atat de mult ca acesta. Ai reusit, cu incontestabilul tau har, sa-ti exteriorizezi gandurile si sentimentele pt. acest mare om si poet, Adrian Paunescu, asternandu-le intr-un adevarat poem epic. Privirea, uimita de frumusetea si sensibilitatea acestui poem, mi-a fost acoperita de lacrimi, iar sufletul indurerat a soptit o data cu tine: Asteapta-ne, poetule, vom veni si noi! Curand...
    Bebe

    RăspundețiȘtergere
  3. Odata cu trecerea timpului, au aparut tot mai multi critici ai omului si poetului Adrian Paunescu. Studiindu-i pe cativa dintre ei, am constatat, asa cum era de asteptat, ca sunt niste poeti de care n-a auzit nimeni vreodata, sau niste "patrioti" gata oricand sa-si vanda tara. Ce oameni! Ce vremuri!

    RăspundețiȘtergere