marți, 30 august 2016

Filip - 3





Nu aş vrea să am un copil ca mine!


-  În fine, draga mea prietenă, a venit şi ziua în care ne-au externat. Am uitat să-ţi spun, ceea ce acum ştii, mi-au pus numele Filip. Filip Tei. Nume de artist, nu? Cât am chinuit-o eu pe mama când mă purta în pântec... ţi-am spus că a avut sarcină toxică?
-         ... (Larisa zâmbeşte ridicând din umeri). Filip continuă:
-       ...Cum spuneam, perioada sarcinii a fost floare la ureche, pe lângă ce avea să urmeze. Apoi, bebeluş fiind,  ţipam continuu de ridicam tot blocul în picioare. Ea mă schimba, îmi dădea mâncare, alerga cu mine în braţe la medic, iar eu nu-i dădeam nicio clipă de linişte.
-         Toţi copiii plâng. Iar din câte văd, tu nu faci excepţie.
-         Nu toţi. Fratele meu cel mic nu-i auzeai gura. Chiar de avea scutecele ude, chiar de-i era foame sau îl durea ceva, nu făcea atâta caz. Am crezut şi încă mai cred că eu şi mama avem o karma ieşită din comun. Sau poate faptul că este o diferenţă de evoluţie între ea şi tata ca de la cer la pământ,  s-a creat o contradicţie la nivel spiritual. Nu ştiu. Ţi-am povestit lucruri pe care le-am aflat când m-am făcut mai mare, ca să vezi că din momentul în care m-a conceput şi până în ziua de azi, eu am chinuit-o fără  vreo explicaţie logică. Nu m-au înduioşat nici lacrimile, nici suferinţa pe care i-o provocam zilnic, nici că a vrut să se sinucidă de câteva ori din cauza mea... Cred că eu vorbesc cu tine aici şi acum, mai mult să mă înţeleg pe mine. În fine, îţi spusesem că atunci când m-am născut, mama era ea însăşi un copil. De exemplu, când medicul i-a dat reţeta, spunându-i că i-a trecut pe listă  şi nişte ceai de colici, ea a întrebat contrariată:
-         Ce sunt ăia colici, domnule doctor?
-         O durere abdominală intensă care survine într-o criză...
-         În ce fel de criză, domnule doctor? întrebă atunci curioasă mama, crezând probabil că trebuie să se lupte cu vreun balaur, să nu mă mai facă să plâng sau să nu mai am spasmele alea dureroase care o fac pe ea să sufere. Nu, nu râde frumoasă Larisa, mama nu prea avea habar să crească copii, iar internetul nici nu se gândea să apară la vremea aceea...
-         Asta nu e vina ei. Apropo, nu avea pe cineva care să o ajute?
-         Nu era nimeni dispus să o ajute. În plus, mama e o fiinţă singuratică. Ea nu cere ajutor decât într-o situaţie fără ieşire
-         Dar asta, pentru ea,  era o situaţie fără ieşire. La vârsta la care unele fete mai fac rochiţe pentru păpuşi, ea te avea pe tine, o păpuşă vie. Tatăl tău de ce nu o ajuta?
-         Tata?!!! Cred că glumeşti. Voi ajunge şi la capitolul acesta...
-         După ce ţi-a dat mama ceaiul pentru colici, ţi-a trecut?
-         Ei aş! Eu plângeam mai al dracului! Iar mama, săraca, nu putea face nimic, stătea numai cu mine în braţe, cum mă lăsa pe pătuţ, cum ţipam cât mă ţinea gura. Câteodată se enerva şi zicea ca pentru sine: copilul ăsta se crede la un concurs de urlat. Noaptea nu pot dormi, ziua nici atât... Doamne, spunea cu lacrimi în ochi, dacă ştiam că un copil se creşte atât de greu, mă călugăream! Şi pe scaunul toaletei trebuie să-l ţin în braţe!!!!
-         Tu crezi că ai fost un copil îngrozitor?
-         Nu ştiu. Dar nu aş vrea să am un copil ca mine. Într-o zi, îmi aduc aminte că eram de vreo 14 ani, supărată de relele pe care i le făceam zilnic, mama a spus că îmi doreşte să am în viaţa asta tot ce-mi place.Însă primul copil, pe care o să-l am, să fie exact ca mine, să „ înţelegi mai bine câtă suferinţă îmi provoci”.
-         Îmi vine să râd, spuse Larisa.
-         Râzi tu, dar să ştii că un astfel de copil te poate aduce în cea mai proastă stare. Şi dacă eşti sărac şi nu-ţi permiţi un psiholog sau să angajezi pe cineva să stea cu copilul, ca să mai respiri şi tu, ajungi s-o iei razna.

Georgeta Istrate

Va urma

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu