luni, 8 august 2016

Radu Sergiu Ruba – un destin de excepţie (II)




O operă bazată pe imaginaţie

  Iubirea  pentru literatura română şi cea universală au fost alimentate de trei perioade distincte, care s-au desfăşurat pe tot atâtea planuri: zona fictivă, ce cuprinde  traseul New York-Chicago, descris de străbunica; spaţiul internatului şcolar, care i-a  înlesnit contactul cu viaţa literară  intensă a Clujului anilor ’70,  şi partea a treia este perioada în care a venit la Bucureşti, unde şi-a  îmbunătăţit şi purificat limbile învăţate în copilărie.  Opera sa are ca instrument principal imaginaţia:  “textele mele spun toate o poveste mai mult sau mai puţin agravată de ficţiune ». Şi dacă nu ar fi fost orb crede că ar fi realizat altceva, obligatoriu bazat pe imaginaţie, poate chiar şi-ar fi cultivat  pasiunea  pentru pictură, activitate de care era îndrăgostit până să-şi piardă vederea. Pe de altă parte, cum viaţa este o surpriză continuă, ar fi putut să plece în altă ţară. Legat de acest lucru, povesteşte că, prin anii 80 , “ aveam aşa o agitaţiune,  nu prea-mi ajungeau frontierele politice ale patriei, pe care o străbăteam dintr-o parte în alta cu tot felul de motive şi pretexte”. Atitudinea lui de tânăr neliniştit a determinat-o pe mamă să exclame: “Pe tine, dacă vedeai, demult te-ar fi împins dracu-n frontieră!”

 România nevrotică şi cea surâzătoare

    Înainte să-l cunosc pe Sergiu Ruba mă gândeam că am să găsesc un om care are poate nişte complexe, poate e resemnat ori supărat pe viaţă sau pe Dumnezeu pentru faptul că nu poate vedea lumina soarelui. Nici vorbă de asta! Felul în care a rostit prima frază, glasul atât de sigur şi de optimist, au spulberat orice speculaţie. Elocvenţa cu care comunică, a scos la iveală o incredibilă cultură, o viteză de reacţie uimitoare şi, nu de puţine ori, spiritul său ludic venea exact în cantitatea potrivită ca să dea culoare discuţiei. La un moment dat, am atins subiectul fericirii care se traduce pentru el în timp liber : « Fericirea depinde de cantitatea de timp liber pe care o ai la îndemână, ca să faci ce vrei.Din păcate acesta este din ce în ce mai puţin…suntem supuşi unei agresiuni exterioare teribile ». Totuşi îl deranjează felul devalorizant în care este privit un nevăzător şi faptul că lumea din jur nu mai surâde. De unde ştie ? Simplu. Consideră că surâsul nu este o invenţie vizuală, ci « o creaţie interioară care se simte din voce şi atitudine ». Tot din atitudine percepe două Românii : una urbană, agitată şi nevrotică, mai ales prin prezenţa agresivă a limbii române prin mass-media. Recunoaşte însă că la această nevroză  participă şi el ; varianta a doua vorbeşte despre o Românie profundă , în care oamenii sunt senini, comunicativi şi au acea disponibilitate a surâsului existentă în perioada interbelică şi care, din păcate, a devenit un ideal. Totuşi acest ideal l-a găsit în …Spania!


Georgeta Istrate

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu