luni, 19 septembrie 2016

O, mama mea frumoasă!






Adorm şi mă trezesc văzându-ţi chipul
În care au crescut, ca iarba rea, tristeţi,
Aş vrea să pot negocia cu timpul
Să îţi arăt că pe pământ există frumuseţi

De care n-ai ştiut, n-aveai vreme nici bani,
Să fi luat din viaţă câte-o clipă,
Copiilor le-ai dat şi trup, şi ani,
Credeai că a te bucura înseamnă o risipă.

Acum, afară plouă a toamnă de plumb şi de suspine,
Pe mine, întunericul din jurul tău mă arde,
Eu sunt vlăstarul răsărit din tine
Tu, rădăcina mea frumoasă, ca viersul unui barde.

De-o vreme, disperată, bat pe la uşi închise,
Iar cerul este plin de  nori ce-l înnegresc,
Vitralii de biserici se sfarmă-n mii de vise
Iar eu nu sunt în stare să-ţi spun cât te iubesc.

Pe străzi, pe unde soarele-a apus,
Doar întunericul din umbră hohoteşte,
Mă rog în taină, dar îngerii-s prea sus
Şi inima în care te-am ascuns se prăbuşeşte

Aş vrea să fie-n viaţa ta doar soare
Dar lumea-n care sunt e plină de nelume,
Mă doare strigătul din mine tot mai tare
În timp ce universu-a surzit taman la mine.

Şi plouă, iar pământul miroase-a prospeţime
Iar soarele pe care aş vrea să ţi-l trimit,
O, mama mea frumoasă, cum alta nu-i pe lume,
În disperarea din ochii căprui ţi s-a topit.



Georgeta
19 septembrie 2016




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu