MĂNĂSTIREA PRISLOP (4)






O SCÂNTEIE DIN FOCUL CREDINŢEI

    După ce a terminat de spovedit , Părintele Nicolae ne-a chemat în biserică. A făcut o rugăciune specială pentru noi. Îl priveam  încântată. Ochii luminoşi  zâmbeau prietenos şi bucuria pe care o degaja era aproape materială. Îi plăcea să vorbeasă despre Dumnezeu  şi parcă voia cu tot dinadinsul să simţim şi noi acelaşi lucru. La un moment dat, cei din biserică au spus: Părinte, noi nu mai plecăm-de-aici! “Şi ca să vedeţi că fără Dumnezeu noi nu putem face nimic”, adaugă părintele, “o să vă amintesc despre noaptea în care ucenicii  n-au pescuit nimic. Erau la Marea Tiberiadei. Iisus, de pe ţărm, le-a cerut ceva de mâncare. Ei au spus că nu au prins nimic dar, la îndemnul Lui , au aruncat mreaja. Ce credeţi ca s-a întâmplat? Au prins atâta peşte că nu-l puteau duce. Mai mult, Domnul Iisus  pregătise pentru ei peşte fript şi pâine. Ce înseamnă asta, dragii mei? Înseamnă că lucrările noastre nu au nici un spor dacă le facem fără Dumnezeu. Pentru că El ne ajută  să pescuim şi , pe deasupra, ne şi hrăneşte” adaugă părintele Nicolae care, văzându-ne atât de însetaţi de cuvântul lui Dumnezeu, a deschis uşile care duc la altar aşa încât să vedem Icoana Făcătoare de Minuni a Maicii Domnului. Cuvintele sunt prea sărace ca să poată descrie bucuria de pe chipurile tuturor. Apoi ne-a vorbit despre cei patru oameni importanţi din istoria mânăstirii: Sfântul Nicodim, primul ctitor, Domniţa Zamfira, considerată al doilea ctitor , Sfântul Ioan de la Prislop şi Părintele Arsenie Boca,  pe care l-a cunoscut personal “Chiar dacă încă  nu a fost canonizat , părintele Arsenie este pentru noi un sfânt. El a zis cândva că focul credinţei va izbucni de aici, de la Prislop. Şi dacă acest foc spiritual va începe de aici, eu vreau să fiu măcar o scânteie din acest foc!” spune părintele în timp ce ne miruieşte .

ZIUA NU SE PUTEA ÎNCHEIA MAI FRUMOS


    Se făcuse noapte de-a binelea când am plecat de la Prislop. Cerul era senin, iar stelele străluceau mai puternic ca de obicei.Greierii, ascunşi în iarbă, cântau simfonia nopţii. Dar inimile noastre plecau de aici mai pline de înţelepciune şi iubire.Făcusem încă un pas spre Dumnezeu. Şi când am intrat în  motelul unde eram cazaţi, ca o revelaţie , în hol am văzut un pictor care ,aplecat asupra şevaletului, amesteca culorile, dându-le un rost: picta o icoană a Sfintei Treimi. M-am apropiat şi am întrebat dacă pot privi câteva clipe mâna ce conduce pensula pe pânză. A zâmbit şi mi-a spus că da. M-am dat câţiva paşi în spate ca să nu deranjez  şi mi-am zis că  nimic nu este întâmplător pe lumea asta. Ziua aceea nu se putea încheia mai frumos!


Georgeta Istrate

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

La psiholog. De vorbă cu Florentina: Forța cuvintelor stă în emoția rostirii

  - Cât de importante sunt cuvintele? Care este puterea lor?   -   Cuvintele se formează în interiorul nostru. Limbajul este un rezult...