BICIUL LUI
DUMNEZEU
Arsenie Boca s-a născut la 28 septembrie 1910 în comuna Vaţa de Sus, judeţul Hunedoara. Este licenţiat
în teologie, medicină şi belle arte. O
schimbare radicală în viaţa sa se produce în
timpul unui pelerinaj la Muntele Athos între
anii 1938-1939, unde trăieşte o experienţă spirituală de excepţie . Reîntors în ţară devine Stareţ al Mânăstirii Sâmbăta de Sus, pe care o renovează din temelii. Oamenii încep
să-l iubească
nu numai pentru ce realizează în plan fizic,cât în plan spiritual. Predicile
sale aveau darul de a dezgheţa inimile oamenilor,
de a le vindeca trupurile şi sufletele atinse
de păcat. De multe ori zicea că “răul se abate asupra noastră
după măsura
faptelor săvârşite :“Cei care l-au cunoscut spun că era văzător cu duhul şi că ,atunci când mergeai la
el, îţi spunea pentru ce ai venit, cum te
cheamă şi
toată viaţa, înainte să apuci a vorbi şi, nu de puţine ori, cei
de faţă erau martorii
unor minuni. Se spune că dintr-o singură privire putea să separe
pe cei veniţi doar din curiozitate de cei care
aveau probleme cu-adevărat. Forţa din privirea lui albastră
şi pătrunzătoare te străfulgera. Era
supranumit “Biciul lui Dumnezeu” pentru faptul că te mustra de faţă cu toată lumea exact ca la judecata de apoi. O spovedanie la el
dura câteodată
chiar şi 5-6 ore. Nimeni nu pleca fără un cuvânt de încurajare . Pentru
ca predica “dumnezeieşte”, oamenii îl priveau ca pe un
prooroc şi apostol. Ei recunoşteau puterea Duhului Sfânt
care lucra prin el.
Pe cât de mult îl iubeau
credincioşii, pe atât îl urau comuniştii. Le era
teamă de vreo conspiraţie, le era teamă că influenţa sa covârşitoare ar putea să însemne sfârşitul lor. Prin urmare, l-au ridicat de mai multe ori pe Părintele Arsenie, obligându-l
să treacă prin
iadul detenţiei şi al anchetelor,
al muncii la canal, dar niciodată nu au putut
să-l condamne, negăsindu-i vreo vină. În anul 1948 devine stareţ
al Mănăstirii
Prislop, pe care o readuce la viaţă. Urmele
muncii sale sunt şi astăzi prezente, căci totul mărturiseşte despre el în acest lăcaş.
Umbra securităţii îl urmăreşte continuu.Considerat un personaj incomod, este alungat de
la Prislop şi scos din viaţa monahală. În anul 1959 este mutat disciplinar la Bucureşti . Lucrează timp de zece
ani ca pictor al bisericii din
Drăgănescu.Pictura
sa devine o predică în imagini, deoarece puterea sa duhovnicească se află dincolo de cuvânt. Între anii 1969-1989 a
trăit în casa
maicilor din Sinaia, unde îşi avea biblioteca şi un mic atelier de pictură.
A lăsat numeroase scrieri printre care şi “Cărarea împărăţiei”.Unele dintre ele, la dorinţa sa, nu au fost publicate.
În ziua de
28, o zi ploioasă şi tristă de noiembrie a
anului 1989 , părintele Arsenie Boca pleacă din această viaţă .Este înmormântat la Prislop, în ziua
de 4 decembrie, în prezenţa a peste 2000 de
români, majoritatea din Ţara Haţegului .
SFÂNTUL IOAN DE
LA PRISLOP
La numai 500 metri de biserica mănăstirii,
se află chilia Sfântului Ioan de la Prislop, săpată de el însuşi în stâncă dură.Ca
să ajungi acolo, trebuie să străbaţi un
drum anevoios, plin de vine de copaci şi îngrădit cu o balustradă din ţevi de
care te poţi sprijini.Pentru că dincolo de ea, de-a lungul drumului şerpuitor ,
se află o prăpastie mortală. Stâncile zimţate şi dure ale munţilor privesc rece şi indiferent spre
pelerini, aducându-le aminte că o clipă de neatenţie poate schimba totul.
Chilia este o bortă întunecoasă , sobră şi
rece. Lumânările aprinse de pelerini îi conferă un semiîntuneric în care cu greu
poţi distinge câte ceva .Blitzul
aparatului de fotografiat îmi descoperă însă un mic altar, alcătuit din două
icoane, una a sfântului şi cealaltă a Maicii Domnului, la picioarele cărora sunt
două vaze cu flori. Pereţii chiliei sunt umezi, apa străluceşte, lăsând semne
pe negreala pietrelor ca şi lacrimile ce
sapă şanţuri pe obrazul îndurerat . Şi în acest decor neprietenos, nu te-ai aştepta
să simţi vreo duioşie sau vreo dragoste. Însă frumuseţea urâtului răzbate în afară
ca şi sufletul pur al unui om închis într-un trup mutilat. Căldura sufletului
sfântului imprimată în acest loc te face să simţi. Şi ,dintr-o
dată, începi să vizualizezi viaţa sfântului, să-ţi dai seama că în acest loc el
vorbea cu Împăratul Cerului , mijlocind în rugăciune pentru noi. Începi să vezi
fericirea de pe chipul lui, profunzimea trăirii sale sufleteşti care seamănă cu
a unui îndrăgostit.Da, a unui îndrăgostit de Dumnezeu ,a unui căutător al
cărării ce duce spre cer. Şi această cărare s-a deschis foarte repede. Pentru că
Ioan a murit pe când era tânăr, răpus de
un glonte pornit din arma unui vânător de pe versantul celălalt al prăpastiei. Fereastra
pe care voia să o sape, s-a deschis singură, absorbindu-l într-o lume mai bună.
Din acea zi, râul Silvuţ, pe malul căruia se află chilia, a rămas singur şi
trist. Şi murmură de trei sute de ani
încoace, în propriile izvoare povestea Sfântului Ioan de la Prislop pentru cei
ce vin să-i aducă un omagiu.
Georgeta Istrate
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu