marți, 23 februarie 2016

MĂNĂSTIREA PRISLOP (1)



        

     
     Când am intrat în curtea Mănăstirii Prislop, soarele se pregătea de asfinţit.Culoarea cerului de un roşu-violet pătrundea nestingherită  printre crengile dese ale copacilor, producând o lumină difuză. Am avut senzaţia că intrasem într-o altă dimensiune, o dimensiune în care valorile se inversau instantaneu. Vilele , maşinile, ţinuta care în lumea exterioară contează foarte mult , dispăruseră undeva în urmă.
      Încă de la intrare ni s-a spus că, pentru femeile îmbrăcate în pantalon, există fuste de schimb, pentru că ţinuta în aceste locuri este specială. Nu numai decorul se schimbase, ci şi starea interioară. Din loc în loc vedeai câte o măicuţă străbătând curtea, o pată de culoare neagră care, ciudat, nu-mi transmitea nimic  negativ. Doar  linişte şi o invitaţie la reculegere interioară, o invitaţie la conştientizarea nevoilor sufletului. Oare de ce am avut impresia că aici, mai mult ca oriunde ,Dumnezeu mă priveşte prin ochii copacilor, ai munţilor şi prin ochii liniştii care se impunea?
   Tăcuţi şi curioşi,  pelerinii  cercetau cu privirea împrejurimile.Se îndreptau spre mormântul părintelui Arsenie Boca să descopere ,poate, “Cărarea Împărăţiei”. De câte ori , când viaţa ne supune unor teste, nu cădem? De câte ori , apăsaţi de greutăţile şi suferinţele vieţii, nu ridicăm mâinile şi privirea spre cer întrebând: de ce, Doamne, de ce-mi dai o povară atat de grea? Şi dacă, atunci când nu aveam probleme, nu-l căutam pe Dumnezeu, acum, neajutoraţi şi trişti , naştem în noi o speranţă. De-abia acum  paşii noştri  obosiţi  încep să caute drumul spre casă…  Si ca să-l găsim avem nevoie de oamenii care s-au născut special să fie lumină pentru noi, ca nişte felinare în întuneric. Şi mai avem nevoie de o vreme în care atitudinea să ne fie  retrasă, departe de vânzoleala şi forfota exterioară, pentru a ne reculege şi a ne regăsi, a ne cunoaşte pe noi înşine . Pentru că drumul spre casă, oricât de lung, începe cu primul pas…


MORMÂNTUL PĂRINTELUI ARSENIE BOCA

        În timp ce urcam spre micul cimitir de pe deal, unde se află mormântul părintelui Arsenie  Boca, simţeam că emoţia mă  copleşeşte. În momentul în care în faţa ochilor mei s-a tras cortina , aproape ca nu mai puteam să respir.De departe părea o grădină ocrotită de munţi şi de verdele atât de divers al brazilor vigilenţi la orice gest omenesc.Dacă nu ar fi fost crucea de lemn care să indice că acolo este un mormânt, aş fi zis că este o bucăţică de rai, ruptă special pentru noi din  grădina Edenului. Vazele ce înconjoară  mormântul poartă în ele simbolul preţuirii şi al iubirii pe care oamenii sunt dispuşi să i le ofere părintelui pentru tot ceea ce ne-a dăruit. Pentru că sutele de gladiole viu colorate, crinii alb şi mov, garoafele şi florile pitice ce parcă-şi scoteau capul să vadă vizitatorii, erau o dovadă ca Arsenie Boca va trăi veşnic printre oameni, dăruindu-se aşa cum a făcut-o când încă se afla în corp fizic. Şi nu, nu e prea târziu pentru că spiritul părintelui este prezent şi-ţi cuprinde toata fiinţa. Emoţia se transformă în lacrimi , în ceva palpabil ,dureros şi fericit în acelaşi timp. În acest moment s-ar putea să fii la o răscruce, s-ar putea ca sfinţenia de care eşti cuprins să-ţi răstoarne toate valorile la care tu te raportai. Pentru că nu poţi pleca de aici rămânând acelaşi. Iar cuvintele părintelui Arsenie îţi vor aminti că acum este momentul tău:”Dacă viaţa noastră nu a fost ca o lumină cât am avut sufletul în trup, apoi chiar de ne vor arde şi un vagon de lumânări la cap, cu nimic nu ne va ajuta”.
         La  vreo 20 de metri de mormânt se află un stejar despre care se povesteşte că părintele îl prefera atunci când se ruga. Pe tulpina lui, striaţiile scoarţei au alcătuit o cruce. Oamenii îmbraţişează copacul ca şi cum ar îmbrăţisa urmele părintelui. Privesc crucea cu uimire, o mângâie cu delicateţe, dorind să simtă energia pe care o degajă. Aşteaptă parcă un miracol care să le hrănească sufletul, un semn, un sentiment , o şoaptă născută din înţelepciunea timpului care să le confirme credinţa.


Georgeta Istrate

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu