Îmbrățișarea, cea mai eficientă terapie

    

      Îmbrățișarea este un schimb de afecțiune, care are efecte chiar și după ce trupurile se desprind, aducând îmbunătățiri fizice și emoționale celor care o practică. Este un gest de iubire, de comunicare și  de atenție, care aduce numai beneficii: alungă stresul, îmbunătățește starea de spirit, are efecte pozitive asupra inimii și a memoriei, calmează, face să dispară sentimentul de singurătate, ne face mai buni, vindecă...

Doamne, ce bine e!

    Îi plăcea să îmbrățișeze femeile și bărbații deopotrivă. Avea loc un schimb de energie care o liniștea.  Dar nu îmbrățișa pe toată lumea. Numai pe cei care îi permiteau. Și nu, nu le cerea voie, își dădea seama după mimica feței sau după privire dacă acel om este capabil să primească  o îmbrățișare sau măcar ar încerca de dragul experienței. Pentru ea era ca un experiment,  o terapie. Când îi lua în brațe, simțea dacă omul se deschide sau  dacă acceptă îmbrățișarea doar ca pe un act mecanic, fără implicare. Erau aceiași oameni, unii zâmbeau și-i spuneau că mai vor, alții se topeau în brațele ei. De ce îmbrățișa oamenii?! Nu știa. Simțea nevoia s-o facă, dar nu în toate momentele. Într-o zi, în timp ce îmbrățișa o cunoștință, a simțit o fericire fără margini. În viața ei învățase că momentele speciale sunt foarte rare, iar acum trăia un astfel de moment. Când se desprinse din brațele lui, era transfigurată, cele câteva momente de grație se dilataseră, purtându-i sufletul printr-un loc plin de iubire. Părea că pentru câteva momente, nu fusese pe pământ, ci zburase la altitudini amețitoare, aducând cu ea o stare de fericire pentru care nu s-au inventat cuvinte. Exercițiul îmbrățișării se repeta zilnic, dar numai  o dată pe săptămână, când îl întâlnea pe el, era  posibilă acea fericire, căci  momentul devenea o sărbătoare. Când îl vedea, îi venea să alerge în brațele lui, ca în brațele unui iubit pe care-l căutase toată viața. Dar în ciuda entuziasmului, nu-și permitea să se exterorizeze așa în fața oamenilor. Fata observă că și lui îi place îmbrățișarea. Când se desprindeau unul de celălalt, păreau amețiți de fericire, se priveau uimiți și nu îndrăzneau să mai spună nimic.  Era o stare așa specială, încât amândoi căutau un moment să se cuprindă din nou în brațe. Fata nu înțelegea cum o simplă îmbrățișare poate să îi ofere atâta fericire.  Câteodată, în timp ce el o strângea la pieptul lui, exclama: Doamne, ce bine e! Închideau ochii amândoi și, dacă nu ar fi avut și alte treburi, ar fi stat așa ore în șir. Când el se îndepărta, ei îi dădeau lacrimile, căci știa că toată această fericire,  curând, îi va fi luată.

   Avea experiența anilor trecuți -  de fiecare dată când găsise o oază de fericire, viața, destinul sau zeii deveniseră așa geloși, că făcuseră în așa fel încât starea de fericire să dispară din viața ei. De ce de data asta lacrimile îi usturau obrazul? 
    Poate că obiceiul ei de a îmbrățișa oamenii era un mod inconștient de a găsi o stare ca aceasta. Acum, că o găsise ca pe o comoară, aștepta să-i fie luată. Cândva avusese un om în viața ei care o iubise enorm și fiecare clipă petrecută cu el pentru ea însemnase raiul. În scurt timp, el a plecat spre stele, lăsând-o cu amintiri atât de frumoase și dureroase încât își dorise să se afunde într-o prăpastie din care să nu mai iasă niciodată. Acum, acest om își deschidea brațele să o strângă la piept, ca un balsam pe o rană încă deschisă. Era ca și cum el s-ar fi întors special pentru ea...

Georgeta Istrate