sâmbătă, 22 martie 2014

Dacia romană - sistemul defensiv, partea I



   Sistemul defensiv consta într-o serie de fortificaţii de tipul castrelor  şi turnurilor, adaptate la situaţia topografică existentă în fiecare  zonă a provinciei.  Spre deosebire de sistemul defensiv imperial, în Dacia, liniile fortificate n-au fost continue şi nu s-au construit din piatră, cu unele excepţii ( de exemplu Limes Transalutanus). Castrele închideau,  de regulă, cursul văilor şi apelor  care duceau spre interiorul provinciei. În ele se aflau permanent tabere militare. Erau protejate de şanţuri şi valuri  de pământ, având în faţa lor, din loc în loc, turnuri  de pază.  Astfel, peste 100 de castre aveau misiunea de a bara  înaintarea atacatorilor spre interiorul provinciei.

Armata, factor al romanizării

   Trupele de toate categoriile din Dacia au jucat un rol important în romanizarea provinciei. Indiferent de originea lor sau din regiunea din care erau recrutaţi , în cursul serviciului militar îndelungat, soldaţii se romanizează, devenind la rândul lor factori ai romanizării populaţiei dacice. În general,  la ieşirea din rândurile armatei , veteranii se stabileau în provincia în care şi-au desfăşurat activitatea. O parte dintre aceştia au devenit proprietari de pământ, meseriaşi sau negustori, făcându-şi un rost în Dacia. După cum arată inscripţiile descoperite pe teritoriul Daciei, unii dintre veterani au ocupat chiar funcţii de conducere, ca magistraţi sau sacerdoţi.  Prima încercare la care a fost supusă administraţia romană, după întemeierea provinciei Dacia, s-a produs la sfârşitul domniei împăratului Traianus. Favorizat de conjunctura politico-militară, atacul sarmaţilor a declanşat o adevărată criză a Imperiului, periclitând stăpânirea romană pe un front larg, de la Dunărea Mijlocie până la gurile fluviului.  Graniţele de la frontierele Imperiului Roman  numite şi limes-uri erau constituite dintr-o linie  continuă de fortificaţii: zid sau val de pământ şi şanţ de apărare, având din loc în loc  castre sau forturi mai mici . În provincia Dacia, acest limes a fost mai puţin folosit. Cel mai cunoscut şi mai important sector  având fortificaţie continuă se află în partea de Vest a Munteniei, între Flămânda şi Rucăr , pe o distanţă de aproximativ 200 km. Se numeşte Limes Transalutanus şi a fost  construit în timpul lui Septimius Severus. Împreună cu castrele de pe ambele maluri  ale Oltului, el forma un auternic sistem defensiv , eşalonat în adâncime, menit să apere Dacia Inferior de atacurile venite  dinspre est. Importanța limes-ului Transalutanus în cadrul sistemului defensiv roman al viitoarei provincii Dacia Inferior rezidă şi din necesitatea de a se asigura legătura Daciei Superior cu Dunărea şi Moesia Inferior. O cale de comunicaţie, poate cea mai importantă şi mai rapidă, era reprezentată de cursul Oltului. Nevoia de a proteja această arteră dinspre răsărit trebuie să fi reprezentat unul din factorii decisivi care au dus la ridicarea noului sistem defensiv. Această realitate îşi regăseşte ecou până în secolul VI d. Hr., când Iordanes (Getica, 74) scria: ,,iazigii sunt despărţiţi de roxolani numai prin râul Aluta”, aluzie de fapt la atacul neamurilor sarmate din vest şi est, îndreptat spre linia defensivă a Oltului.


Georgeta Istrate

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu