luni, 24 martie 2014

Dacia romană - sistemul defensiv, partea a III-a



Ipoteze

  Costin Croitoru, în numărul 13,  al revistei Erasmus, din anul 2002, este de părere  că: “Retragerea administraţiei imperiale din Muntenia şi sudul Moldovei este urmarea firească a unei restitutio. Un rex datus, învestit în urma unui acord prealabil, veghea la menţinerea liniştii supuşilor şi asigura pacea la frontiera romană, preluând şocul presiunilor din est . Prevederile tratatului de amicitia sunt cele obişnuite în astfel de cazuri. Prima clauză care marchează momentul iniţial al relaţiei de amicitia este appellatio regis, adică proclamarea regelui barbar sub titulatura de rex amicus populi Romani . În schimbul unor stipendii (Vita Hadriani, 6, 6), sarmaţii se obligă să asigure securitatea frontierelor şi să nu întreprindă incursiuni în Imperiu. În acelaşi timp, pentru a-i cointeresa la apărarea zonei, le este cedat teritoriul dintre Dunăre şi Carpaţii de Curbură, adică Muntenia, de la limes-ul scyticus până la limes-ul transalutanus. Întrucât în privinţa stabilirii traseului exact şi a cronologiei limes-ului transalutanus lucrurile nu sunt tocmai clare, vom încerca să facem câteva precizări în acest sens. Această fortificaţie liniară romană face parte din ceea ce, în literatura de specialitate, a intrat sub denumirea de limes valachicus sau limes cisalutanus , iar mai târziu a fost numit convenţional limes transalutanus , adică un veritabil sistem defensiv format din mai multe castre, dintre care 4 duble. Pornind de la Dunăre, acestea sunt: Flămânda, Putinei, Băneasa (dublu), Roşiorii de Vede, Gresia, Ghioca–Crâmpoaia, Urluieni (dublu), Fâlfani–Izbăşeşti, Săpata de Jos (dublu), Albota, Purcăreni, Câmpulung–Jidova (dublu) şi Rucăr. Între castrele amintite, este atestată prezenţa a numeroase turnuri de supraveghere şi semnalizare  precum şi a unui drum de legătură . Întregul sistem defensiv este protejat dinspre răsărit cu un val de pământ, începând din faţa castrului de la Flămânda, de lângă Turnu Măgurele, pe o lungime de 235 km, la o distanţă de circa 10-50 km de Olt . Capătul nordic al valului transalutan a fost identificat de Pamfil Polonic  şi ulterior de către Dumitru Tudor  şi Marin Bădescu  la Rucăr. Ioana Bogdan-Cătăniciu, cu prilejul unei periegheze întreprinse în anul 1972, pune la îndoială existenţa vallum-ului la nord de lunca Argeşului: ,,ceea ce trecea drept vallum transalutan, în nord-est pe lângă punctul Măilătoaia, era o alunecare de teren obişnuită în zona de munte, de dată recentă, căci resturile de lemn prinse sub straturile alunecate abia intraseră în putrefacţie”. Cu alt prilej , aceeaşi cercetătoare nota: ,,la Rucăr am avut posibilitatea să cercetăm toate denivelările de teren şi este sigur că sunt alunecări…socotim ca atare că informaţia este o interpretare greşită a microreliefului”. Însă, dacă o alunecare de teren, de dată recentă, l-ar fi indus în eroare pe D. Tudor, ceea ce a identificat în zonă P. Polonic nu putea fi altceva decât vallum-ul transalutanus. Cum nu avem nici un motiv să ne îndoim de observaţiile de atâtea ori confirmate ale acestuia din urmă, şi în plus nici logică n-ar fi fost ridicarea valului doar până în lunca Argeşului, întrucât ar fi fost lesne de depăşit, considerăm, în actualul stadiu al cercetărilor, că este mult mai plauzibilă ipoteza conform căreia capătul nordic al vallum-ului transalutanus s-ar afla la Rucăr, cu atât mai mult cu cât, în timpul scurs între cercetările menţionate, urmele valului ar fi putut dispărea. Specific acestui val, pe lângă direcţia sa transversală faţă de Dunăre, este şi modul de construcţie. Sondajele efectuate au determinat faptul că în interior valul avea un nucleu de pământ calcinat, cu urme de pari şi nuiele. Existenţa acestui zid-palisadă, lat de 2–2,50 m, format din lemn şi pământ bătut, se pare că se suprapune unei faze de distrugere a valului. Deci, trebuie să avem în vedere existenţa în două momente diferite ale unui vallum . Că întreg sistemul defensiv a avut cel puţin două faze distincte de utilizare, o probează deopotrivă ridicarea la Băneasa, Urluieni, Săpata şi Jidova a unor noi castre, mai mari, – a căror funcţionare simultană cu cele de pământ nu poate fi justificată – şi refacerea unor turnuri, anterior arse . Această concluzie este deosebit de importantă pentru stabilirea cronologiei limes-ului, până în momentul de faţă foarte discutată în istoriografia problematicii.Conform celei mai vehiculate opinii, vallum-ul transalutanus, împreună cu întreg sistemul defensiv din spatele său, ar fi fost construit la începutul secolului III, în timpul domniei lui Septimius Severus (193-211) şi ar fi sfârşit în 245-247, fiind distrus de carpi . Alte ipoteze plasează existenţa limes-ului în perioada lui Hadrianus (117-138) –Antoninus Pius (138-161)20  ori Caracalla (211-217) –Philippus Arabus (244-249) . Deşi divergente, după cum se poate observa, toate ipotezele enumerate limitează durata de funcţionare a limes-ului transalutanus la aproximativ trei decenii. Spre aceeaşi concluzie ar conduce şi lipsa între Olt şi vallum a unor aşezări rurale sau a obişnuitelor canabae din preajma castrelor,  deşi nu se exclude posibilitatea ca acest spaţiu liber să fie rezultatul creării unei terra deserta . Un element hotărâtor pentru datarea limes-ului era socotit de către D. Tudor  raportul dintre vallum-ul transalutanus şi ,,Brazda lui Novac” de sud  şi respectiv ,,Brazda lui Novac” de nord . Totuşi, cercetările ulterioare  au relevat în mod convingător faptul că intersectarea acestor valla este pur teoretică, în teren raportul dintre ele neputându-se stabili cu precizie. Materialul arheologic recoltat este şi el nesemnificativ: mici fragmente ceramice a căror cronologie nu poate fi restrânsă elocvent pentru datarea liniei transalutane, un fragment de ulcior şi o fibulă descoperite chiar pe val, ambele datate în primele decenii ale secolului II d.Hr., cele două piese constituind un terminus post quem al ridicării valului. Monedele descoperite în perimetrul castrelor merg de la Traianus  (98-117) la Gordianus III (238-244). Acestea din urmă ar reprezenta un terminus ante quem pentru datarea limes-ului transalutanus. Cum între cele două repere avem o distanţă de peste un secol, iar observaţiile din teren par să confirme o durată scurtă de funcţionare a limes-ului transalutanus, de până la trei decenii, nu ne rămâne decât să acceptăm pentru datarea ansamblului defensiv de la est de Olt existenţa a cel puţin două perioade de funcţionare, dintre care una a survenit în mod cert peste un nivel de distrugere anterior. În perioada cuprinsă între domniile lui Traianus şi Gordianus, un prim atac îndreptat spre linia Oltului, care să justifice nivelul de ardere al unor elemente de pe limes-ul transalutanus, este întreprins în anii 117-118 de sarmaţi (Vita Hadriani, 5, 2; 6, 6; Cassius Dio, 69, 5, 2). Aceasta ar sugera că bazele sistemului defensiv din dreapta Oltului sunt puse în timpul domniei lui Traianus , probabil concomitent cu cele ale limes-ului Alutanus”.


Georgeta Istrate

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu