Ipoteze
Costin Croitoru, în numărul 13, al revistei Erasmus, din anul 2002, este de
părere că: “Retragerea administraţiei
imperiale din Muntenia şi sudul Moldovei este urmarea firească a unei restitutio.
Un rex datus, învestit în urma unui acord prealabil, veghea la menţinerea
liniştii supuşilor şi asigura pacea la frontiera romană, preluând şocul
presiunilor din est . Prevederile tratatului de amicitia sunt cele
obişnuite în astfel de cazuri. Prima clauză care marchează momentul iniţial al
relaţiei de amicitia este appellatio regis, adică proclamarea regelui barbar
sub titulatura de rex amicus populi Romani . În schimbul unor stipendii
(Vita Hadriani, 6, 6), sarmaţii se obligă să asigure securitatea frontierelor
şi să nu întreprindă incursiuni în Imperiu. În acelaşi timp, pentru a-i
cointeresa la apărarea zonei, le este cedat teritoriul dintre Dunăre şi
Carpaţii de Curbură, adică Muntenia, de la limes-ul scyticus până la limes-ul
transalutanus. Întrucât în privinţa stabilirii traseului exact şi a cronologiei
limes-ului transalutanus lucrurile nu sunt tocmai clare, vom încerca să facem
câteva precizări în acest sens. Această fortificaţie liniară romană face parte
din ceea ce, în literatura de specialitate, a intrat sub denumirea de limes
valachicus sau limes cisalutanus , iar mai târziu a fost numit
convenţional limes transalutanus , adică un veritabil sistem defensiv
format din mai multe castre, dintre care 4 duble. Pornind de la Dunăre, acestea
sunt: Flămânda, Putinei, Băneasa (dublu), Roşiorii de Vede, Gresia, Ghioca–Crâmpoaia,
Urluieni (dublu), Fâlfani–Izbăşeşti, Săpata de Jos (dublu), Albota, Purcăreni,
Câmpulung–Jidova (dublu) şi Rucăr. Între castrele amintite, este atestată
prezenţa a numeroase turnuri de supraveghere şi semnalizare precum şi a
unui drum de legătură . Întregul sistem defensiv este protejat dinspre
răsărit cu un val de pământ, începând din faţa castrului de la Flămânda, de
lângă Turnu Măgurele, pe o lungime de 235 km, la o distanţă de circa 10-50 km de Olt . Capătul
nordic al valului transalutan a fost identificat de Pamfil Polonic şi
ulterior de către Dumitru Tudor şi Marin Bădescu la Rucăr. Ioana
Bogdan-Cătăniciu, cu prilejul unei periegheze întreprinse în anul 1972, pune la
îndoială existenţa vallum-ului la nord de lunca Argeşului: ,,ceea ce trecea
drept vallum transalutan, în nord-est pe lângă punctul Măilătoaia, era o
alunecare de teren obişnuită în zona de munte, de dată recentă, căci resturile
de lemn prinse sub straturile alunecate abia intraseră în putrefacţie”. Cu alt
prilej , aceeaşi cercetătoare nota: ,,la Rucăr am avut posibilitatea să
cercetăm toate denivelările de teren şi este sigur că sunt alunecări…socotim ca
atare că informaţia este o interpretare greşită a microreliefului”. Însă, dacă
o alunecare de teren, de dată recentă, l-ar fi indus în eroare pe D. Tudor,
ceea ce a identificat în zonă P. Polonic nu putea fi altceva decât vallum-ul
transalutanus. Cum nu avem nici un motiv să ne îndoim de observaţiile de atâtea
ori confirmate ale acestuia din urmă, şi în plus nici logică n-ar fi fost
ridicarea valului doar până în lunca Argeşului, întrucât ar fi fost lesne de
depăşit, considerăm, în actualul stadiu al cercetărilor, că este mult mai
plauzibilă ipoteza conform căreia capătul nordic al vallum-ului transalutanus
s-ar afla la Rucăr, cu atât mai mult cu cât, în timpul scurs între cercetările
menţionate, urmele valului ar fi putut dispărea. Specific acestui val, pe lângă
direcţia sa transversală faţă de Dunăre, este şi modul de construcţie.
Sondajele efectuate au determinat faptul că în interior valul avea un nucleu de
pământ calcinat, cu urme de pari şi nuiele. Existenţa acestui zid-palisadă, lat
de 2–2,50 m, format din lemn şi pământ bătut, se pare că se suprapune unei faze
de distrugere a valului. Deci, trebuie să avem în vedere existenţa în două momente
diferite ale unui vallum . Că întreg sistemul defensiv a avut cel puţin
două faze distincte de utilizare, o probează deopotrivă ridicarea la Băneasa,
Urluieni, Săpata şi Jidova a unor noi castre, mai mari, – a căror funcţionare
simultană cu cele de pământ nu poate fi justificată – şi refacerea unor
turnuri, anterior arse . Această concluzie este deosebit de importantă
pentru stabilirea cronologiei limes-ului, până în momentul de faţă foarte
discutată în istoriografia problematicii.Conform celei mai vehiculate opinii,
vallum-ul transalutanus, împreună cu întreg sistemul defensiv din spatele său,
ar fi fost construit la începutul secolului III, în timpul domniei lui
Septimius Severus (193-211) şi ar fi sfârşit în 245-247, fiind distrus de carpi .
Alte ipoteze plasează existenţa limes-ului în perioada lui Hadrianus (117-138)
–Antoninus Pius (138-161)20 ori Caracalla (211-217) –Philippus Arabus
(244-249) . Deşi divergente, după cum se poate observa, toate ipotezele
enumerate limitează durata de funcţionare a limes-ului transalutanus la
aproximativ trei decenii. Spre aceeaşi concluzie ar conduce şi lipsa între Olt
şi vallum a unor aşezări rurale sau a obişnuitelor canabae din preajma
castrelor, deşi nu se exclude posibilitatea ca acest spaţiu liber să fie
rezultatul creării unei terra deserta . Un element hotărâtor pentru
datarea limes-ului era socotit de către D. Tudor raportul dintre
vallum-ul transalutanus şi ,,Brazda lui Novac” de sud şi respectiv
,,Brazda lui Novac” de nord . Totuşi, cercetările ulterioare au
relevat în mod convingător faptul că intersectarea acestor valla este pur
teoretică, în teren raportul dintre ele neputându-se stabili cu precizie.
Materialul arheologic recoltat este şi el nesemnificativ: mici fragmente
ceramice a căror cronologie nu poate fi restrânsă elocvent pentru datarea
liniei transalutane, un fragment de ulcior şi o fibulă descoperite chiar pe
val, ambele datate în primele decenii ale secolului II d.Hr., cele două piese
constituind un terminus post quem al ridicării valului. Monedele descoperite în
perimetrul castrelor merg de la Traianus (98-117) la Gordianus III
(238-244). Acestea
din urmă ar reprezenta un terminus ante quem pentru datarea limes-ului
transalutanus. Cum între cele două repere avem o distanţă de peste un secol,
iar observaţiile din teren par să confirme o durată scurtă de funcţionare a
limes-ului transalutanus, de până la trei decenii, nu ne rămâne decât să
acceptăm pentru datarea ansamblului defensiv de la est de Olt existenţa a cel
puţin două perioade de funcţionare, dintre care una a survenit în mod cert
peste un nivel de distrugere anterior. În perioada cuprinsă între domniile lui
Traianus şi Gordianus, un prim atac îndreptat spre linia Oltului, care să
justifice nivelul de ardere al unor elemente de pe limes-ul transalutanus, este
întreprins în anii 117-118 de sarmaţi (Vita Hadriani, 5, 2; 6, 6; Cassius Dio,
69, 5, 2). Aceasta ar sugera că bazele sistemului defensiv din dreapta Oltului
sunt puse în timpul domniei lui Traianus , probabil concomitent cu cele
ale limes-ului Alutanus”.
Georgeta Istrate
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu