luni, 24 martie 2014

Dacia romană - sistemul defensiv, partea a IV-a



Tehnici de construcţie a castrelor


    Întărirea şi amplificarea sistemului defensiv pe linia Oltului continuă pe timpul împăraţilor următori , mai ales în vremea lui Antonius Pius , Septimius Severus şi după aceea. În interiorul teritoriului Olteniei , alte castre sunt cunoscute de-a lungul principalelor artere de comunicaţie. Pe malul stâng al Dunării , de la Izlaz până la Drobeta , s-au identificat mai multe castre , castele şi fortificaţii mai mici la  celei (Sucidava), Zăvalu, Bistreţu, Desa, Izvoarele, Izvorul frumos, Batoţi şi Hinova. Unele dintre ele sunt însă târzii, din vremurile de după Aurelian. Alte castre se găseau pe drumul de la Drobeta  până la pasul Vulcan, la Puţinei, Cătunele, Vârţu, Bumbeşti-Vâtrop. Pe alte drumuri din interior se aflau castrele de la Răcari şi Craiova (Pelendava). Neidentificată a rămas localitatea Castra Nova, cunoscută din Tabula Peutingeriana. Ultima linie de castre din Dacia se afla de-a lungul limesului transalutan, în Muntenia. Acesta a fost construit pe timpul lui Septimius Severus, probabil pentru a proteja mai bine linia de apărare de pe Olt. Limes Transalutanus este un val continuu se pământ, situat la 10-50 km depărtare de Olt.Valul era înalt de 3 metri şi lat la bază de 10-12 metri. Pe culmea valului se afla o platformă lată de vreo 3 metri, pe care se ridica un zid de pământ şi palisadă, gros de circa 1 metru şi înalt  de 1,60 metri, care a fost ars intenţionat, devenind astfel foarte consistent. În faţă, spre est avea probabil un şanţ. La 150-300 m în spatele valului, din loc în loc s-au ridicat castre în cea mai mare parte de pământ, altele însă din cărămidă sau piatră. S-au identificat 13 castre, dintre care patru sunt duble şi anume la Flămânda, Putineiu, Băneasa, Roşiorii de Vede, Gresia, Ghioca, Urluieni, Filfani-Izbăşeşti, Săpata de Jos, Albota , Purcăreni, Jidava şi Rucăr. Limesul transalutan a fost părăsit în jurul anului 245, pe timpul lui Filip Arabul , ca urmare a invaziei carpilor din acest an, când apărarea provinciei a fost retrasă iarăşi pe Olt. Cele mai vechi castre din Dacia datează din epoca cuceririi. Cu excepţia unora, ca de pildă a castrului de la Drobeta, construit la început în piatră încă din anii dintre cele două războaie,  cele mai multe au fost construite mai întâi din pământ, reclădite apoi în piatră. Unele dintre castrele de pământ datând  din timpul războaielor dacice au fost folosite numai cu acest prilej, fiind apoi părăsite. Asemenea castre s-au identificat în Munţii Sebeşului şi ai Orăştiei, în regiunea cetăţilor dacice, la vârful lui Petru, Comărnicel, Jigoru, Muncelul, Luncani. Altele, construite pe timpul lui Traian sau al împăraţilor următori, au fost folosite ca fortificaţii permanente şi incluse în sistemul defensiv al provinciei. Castrele de pământ din Dacia au fost construite în tehnica obişnuită în secolul al II-lea. Ele sunt înconjurate de o incintă de pământ întărită cu palisadă, constând din pari de lemn şi un gard de nuiele, care căptuşea din afară peretele de pământ, cum s-a constatat de pildă la castrul de la Micia. O tehnică deosebită s-a folosit la construirea castrelor de pe  Limes Transalutanus. Aici incinta este construită din pământ bătut aşezat pe un pat de trunchiuri de copaci şi întărit cu gard de pari şi nuiele, apoi ars. La unele castre se foloseşte pământul ars şi cărămida. O tehnică deosebită este căptuşirea zidului de pământ cu glii de iarbă. Astfel de ziduri numite muri caespitici, avea castrul de la Bumbeşti, înainte de a fi reconstruit în piatră după cum se menţionează într-o inscripţie. Ziduri de pământ cu glii au fost precizate în săpături, la castrul de pământ de la Mălăeşti.

Castrele de pământ reclădite în piatră

       Pe timpul împăratului Hadrian se completează şi se organizează mai temeinic limesul alutan. Probabil tot pe timpul lui a fost completat sistemul defensiv şi pe celelalte graniţe ale Daciei. Opera de desăvârşire a sistemului defensiv al provinciei a fost apoi continuată de împăratul Antonius Pius. Castrele de pământ sunt treptat reclădite în piatră.Astfel pe timpul lui Hadrian se ridică din piatră castrele de la Bivolari şi Rădăcineşti , pe limesul alutan în “138 numerus burgariorum et veredarionum” construieşte castrul de piatră de la Copăceni. Fiind prea strâmt, abia după doi ani , în 140, pe timpul lui Antonius Pius, acelaşi castru a fost amplificat de aceeaşi trupă, lărgindu-se incinta, înălţându-se cu două picioare  valul şi întărindu-se cu turnuri, după cum precizează noua piatră de fundaţie. În vremea domniei lui Antonius Pius  au fost reconstruite în piatră şi alte castre din Dacia Superior, printre care cel de la Gherla, poate şi cele de la Porolissum, Micia, Ilişua şi altele. Întărirea sistemului defensiv al Daciei a fost determinată de înteţirea  atacurilor la graniţele provinciei pe timpul lui Antoniu Pius şi Marcus Aurelius. Castrele de piatră din Dacia  corespund tipului descris  de scriitorul latin Hyginus, care a trăit în secolul al II-lea. Ele sunt situate în văi sau pe terase , în apropierea unui curs de apă. Forma lor este de cele mai multe ori dreptunghiulară, specifică epocii, mai rar pătrată. Zidul de incintă, înalt de 3-5 metri era sprijinit dinspre interior de un val de pământ, pe care se afla drumul de rond , lat de vreo 2 metri. La unele castre valul de pământ este înlocuit de un pod de lemn sprijinit pe stâlpi de piatră. În exterior, de jur împrejurul zidului de incintă se află o platformă lată de 1, 50- 2 metri, numită berma, după care urma un şanţ fără apă, uneori şanţul era dublu. Colţurile zidului de incintă erau rotunjite şi întărite obişnuit cu turnuri. Pe fiecare latură se deschidea câte o poartă , flancată de două bastioane. Alte turnuri se ridicau între porţi  şi colţuri. La mijlocul colţului se afla praetorium , clădirea comandamentului. Prin faţa pretoriului trecea via principalis, care unea cele două porţi laterale, porta principalis dextra şi sinistra. De la poarta principală, porta praetoria, situată în faţa pretoriului, venea via praetoria, iar din spatele pretoriului, o altă stradă, via decumana, ducea spre porta decumana. La poalele agger-ului, o altă stradă înconjura pe dinăuntru castrul. Aria interioară a castrului era împărţită  în trei părţi: praetentura, partea din faţa pretoriului, latera praetorii, pe cele două laturi ale pretoriului şi retentura, partea din spatele lui. Castrul de la Apulum , al legiunii XIII Gemina  se află pe platoul actualei cetăţi. Castrul legiunii V Macedonica de la Potaissa este situat pe terasa numită tot Cetate, la marginea oraşului Turda. El a fost demolat până aproape de temelii  în secolul al XIX-lea. Urmele lui se mai recunosc totuşi pe teren. El ocupă  o suprafaţă de circa 23 hectare , laturile de vest şi de est măsurând câte 410 metri, cea de sud 562 metri, iar cea de nord 575 metri. 

Georgeta Istrate

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu