luni, 24 martie 2014

Dacia romană - sistemul defensiv, partea a II-a



Castre, castele, burguri şi turnuri

  Așadar, imediat după cucerirea romană a început construirea sistemului defensiv, care a fost apoi treptat amplificat şi îmbunătăţit pe timpul împăraţilor care au urmat. Prin urmare, apărarea Daciei nu este asigurată numai prin efectivele militare, ci şi prin organizarea acestui sistem defensiv bine pus la punct prin acele fortificaţii la graniţe, dar şi în interiorul provinciei. Deosebirea stă însă în faptul că s-a ţinut seama de configuraţia geografică, mai ales de la graniţele provinciei. Castrele nu erau suficiente pentru apărare, aşa că au fost construite castele, burguri şi turnuri. În centrul acestui sistem defensiv se află castrul legiunii  XIII Gemina  de la Apulum, la care se adaugă apoi şi acela al legiunii  a V-a Macedonica de la Potaissa. De aici porneau drumuri în toate direcţiile spre castrele înşiruite de-a lungul graniţelor foarte lungi ale provinciei. Castrele erau  dispuse așa încât închideau în primul rând văile care intrau sau ieşeau din podişul central al Transilvaniei, barând principalele căi de pătrundere în provincie. Pe drumurile de legătură alte castre  serveau atât pentru a supraveghea  teritoriul şi populaţia din interior, cât şi ca etape de reserve pentru fortificaţiile şi trupele din linia întâi. Privit în ansamblu, sistemul defensiv  al Daciei se înfăţişează  ca un imens evantai , în centrul căruia se află puternicele castre de legiune de la Apulum şi Potaissa  şi ale cărui raze se deschid spre graniţele provinciei. Dar acest dispozitiv de apărare, specific pentru Dacia  şi mai ales pentru Dacia Superior, nu a fost  aplicat rigid şi fără abateri, ci a fost adaptat la formele de teren. S-au folosit  obstacolele naturale de la graniţe, ca masivele muntoase , mai ales culmile prelungi , apoi cursurile de apă , de-a lungul cărora s-au construit castre  şi alte fortificaţii. Ele constituie frontiera sau limesul.  Limes propriu zis, adică zid continuu de piatră  sau val de pământ,  nu s-a folosit în Dacia, spre deosebire de alte regiuni ale imperiului, ca de pildă Raetia, cele două Germanii, Britannia sau Africa, decât în două porţiuni.  Una scurtă, de vreo patru kilometri, în faţa castrului şi a oraşului Porolissum, alta mai lungă, de vreo 235 Km, în Muntenia, de la Flămânda pe Dunăre. Până în fortificaţiile de la graniţele Daciei se prezentau  în felul următor : în sud, pe Dunăre, pornind de la Drobeta , se înşiruiau câteva castre menite  a supraveghea  circulaţia pe marele fluviu. În afară de castrul de la Dierna  (Orşova) , spre apus, au mai fost identificate castre la Moldova Veche  şi Pojejena  Sârbească. De la Palanca, în faţa Lederatei , mai multe castre existau de-a lungul drumului spre Tibiscum , la Vărădia-Arcidava, Berzovia-Bersobis şi Surduc –Centrum Putei. Un castru a existat probabil şi la Vârşeţ. Aceste castre constituiau linia exterioară de apărare în Banat. Alte castre se aflau pe drumul Dierna –Tibiscum, cele de la Mehadia şi Teregova. Între cele două linii se află castrul de la Dalboşeţ,  de-a lungul văii Almajului. 


Reorganizare şi soluţii de criză

   Principala poartă de intrare în provincie dinspre vest, era pe Valea Mureşului,  păzită de puternicul castru de la Micia . Spre vest, alte castele  sau fortificaţii mai mici sunt cunoscute de-a lungul Mureşului , până la vărsarea lui în Tisa , la Bulci, Aradul Nou, Sânnicolaul Mare  şi Cenad. Acestea supravegheau drumul spre Pannonia. De la Micia spre est, înainte de Apulum, avem castrul de la Cigmău, lângă Gemisara (Geoagiu). Apărarea ţinutului aurifer  era asigurată de cele două legiuni  de la Apulum şi Potaissa. Pe o linie interioară în jurul munţilor Apuseni se găseau castrele de la Abrud şi Gilău, la confluenţa Căpuşului cu Someşul Rece. Mai departe, valea Crişului Repede era închisă de castrul de la Bologa . De aici spre nord graniţa provinciei, până la Porolissum, o forma culmea munţilor Meseş, de-a lungul căreia s-au identificat mai multe turnuri de pază şi de observaţie. Mai multe castre se găseau la poalele acestor munţi, la Buciumi, Românaş şi Romita. Mai în spate, pe drumul Napoca-Porolissum un castru exista la Zutor-Optatiana.  Porolissum era cheia de boltă a apărării romane din nord-vestul Daciei. Aici au existat două castre, unul mai mic pe dealul Citera, altul mai mare pe dealul Pomet. Limesul de piatră, menţionat mai sus, completează sistemul de apărare de la Porolissum. Începând de la Tihău, castrele sunt dispuse de-a lungul Someşului  Mic, la Gherla, şi altul mai spre nord-est la Ilişua. De aici spre SE o serie de castre barează principalele văi şi căi de acces dinspre Munţii Vulcanici, spre interiorul Daciei. Castrul de la Orheiul Bistriţei este situat pe Valea Budacului , după care urmează castrele de la Brâncoveneşti pe Mureş, Călugăreni, pe Valea Nirajului, Sărăţeni pe Târnava  Mică, Inlăceni, între cele două Târnave, unul poate la Odorhei , pe Târnava Mare, apoi la Păuleni , pe Valea Homorodului Mare, şi la Olteni pe Olt. Mai spre răsărit un castru de pământ  a existat, poate, la Comălău , iar în faţa pasului  Oituz  se găsea castrul de la Breţcu, antica Angustia. Pe râul Bârsa , castrul de la Râşnov supraveghea pasul Bran. Pe Oltul transilvan  primul castru mare este cel de la Hoghiz , după care urmează castrele  de la Cincşor şi Feldioara, iar în faţa pasului Turnu Roşu  un mic burg exista la Boiţa, identificat cu localitatea  antică Caput Stenarum. În interiorul Transilvaniei mai existau alte câteva castre, unul probabil la Sighişoara, altul sigur la Războieni Cetate, iar altul pe Apa Oraşului , la sud de Orăştie, la Bucium, în apropierea fostelor cetăţi dacice.  De la Caput Stenarum (Boiţa), pe Olt în jos, până la Izlaz, pe Dunăre, se înşiruiau numeroase castre  pe ambele maluri ale râului. Această linie de apărare era denumită limes Alutanus. De-a lungul acestei linii de apărare , lungă de vreo 250-260 km, s-au identificat castre romane în următoarele localităţi: Râul Vadului , Câineni (Pons Vetus), Racoviţa şi Copăceni (Praetorium), Bivolari (Arutela), iar paralel cu cele din urmă, ceva mai spre est, Titeşti, Perişani şi Rădăcineşti, apoi iarăşi pe Olt , Jiblea, Sâmbotin (Castra Traiana) , Stolniceni  (Buridava), Ioneştii – Govorei (Pons Aluti), Momoteşti (Rusidava), Enoşeşti (Acidava), Reşca (Romula), Slăveni, Tia Mare şi Izlaz. Castrele sunt unite de un drum care urcă pe Olt şi continuă apoi până la Apulum. Drumul ne e cunoscut din itinerariile antice şi prin miliariile descoperite. Primele castre întemeiate pe linia Oltului datează încă din timpul războaielor de cucerire, după cum indică şi numele unei localităţi, Castra Traiana. Dar fortificarea acestei linii  de graniţă şi organizarea ei ca frontieră a provinciei are loc pe timpul lui Hadrian , după abandonarea teritoriului Munteniei şi reorganizarea Daciei. Hadrian a renunţat  la Muntenia şi sudul Moldovei, zone deosebit de importante pentru Imperiu, cel puţin din punct de vedere economic, altfel uşor de apărat prin ridicarea unui sistem defensiv pe aliniamentul valului Moldovei inferioare, dar continuat şi dincolo de Siret, până la coroana Carpaţilor. Mai mult, împăratul renunţă  şi la frontiera vestică, unde a cedat iazigilor zone din Dacia traiană. Planul creării unei zone ,,de intercepţie şi control” în faţa graniţei, care a dus la aceste cesiuni teritoriale, rezolva în acelaşi fel două situaţii aproape identice: controlul asupra Câmpiei Munteniei şi asupra Câmpiei de Vest. Dacă avem în vedere că până la războaiele marcomanice atacurile asupra Daciei au încetat, atunci soluţia aleasă de Hadrianus, replierea şi consolidarea frontierelor, s-a dovedit fiabilă.

 Georgeta Istrate

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu