Evadare în altă viaţă ( ultima parte)

Tratative...

    Virginia se trezi în braţele bărbatului cu mustaţă, care o privea la fel de tandru ca şi  data trecută. Nimic nu se schimbase. Ochii lui străluceau de iubire pentru ea, trăiau pentru ea. Ce şi-ar mai fi putut dori?

   -Marta, zise el, astăzi vom merge în vizită la George…

   -La George?!

   -Da, iubito, la vărul meu George. Ai uitat? Doar a fost ideea ta. Nu spuneai că ţi-e dor de aerul curat de munte?

   -O, nu! Nu vreau să văd niciun munte, zise Virginia hotărâtă. Spune-mi, în ce dată suntem astăzi?

   -Mă faci să râd, iubita mea. Se poate să fii atât de visătoare încât să uiţi că astăzi e ziua ta? E 13 iunie, iubito, anul 1950….Dar de ce eşti palidă ?

   -Daca  ai şti, te-ai înfiora….

   - Ce să ştiu, iubito?

   -Nimic…nu mă lua în seamă. Apoi, se răzgândi şi adăugă:

-Dragul meu, te rog să vinzi maşina...ca să putem trăi!

-Ce tot spui, iubito?  Noi nu avem probleme financiare. Chiar avem o situaţie foarte bună, cum adică să putem trăi? Şi apoi, ieri, când am cumpărat-o, erai foarte fericită, iar eu foarte mulţumit că am putut să-ţi fac o bucurie.

- De data asta aş vrea să nu mă întrebi nimic, doar să scapi de maşină.

Bărbatul nu înţelegea ce se întâmplă, dar o iubea atât de mult, încât hotărî  să-i îndeplinească dorinţa,  fără a mai pune întrebări. Totuşi, nu înţelegea ce o determinase să-şi schimbe părerea atât de mult,  doar în câteva ore.

- Bine, voi face cum vrei, draga mea.

Nu vreau să te pierd!

    Virginia privea îngândurată pe fereastră, spre albastrul misterios al cerului străbătut de aurul soarelui. Ce minune! Apoi, fără să-şi dea seama că gândeşte cu glas tare, rosti:

- Dac-ai şti...

- Ce să ştiu, iubito? Ce se întâmplă cu tine?

- Vreau să spun că te iubesc nespus...nu vreau să te pierd…nu vreau să ne pierdem…fără tine nici nu aş putea să respir, fără dragostea ta, aş muri!

  -Mă faci fericit când vorbeşti aşa. Şi eu te iubesc cu toată fiinţa mea , cu toată putera sufletului meu. Tu şi Maria sunteţi lumina ochilor mei, bucuria mea.  Fără voi aş fi o piatră, un sloi de gheaţă….fără voi nu aş exista! Nici o maşină din lumea asta  nu ne va despărţi. O voi vinde, dacă asta ţi-e voia!

  -Valentin, spune-mi, ai fi vrut să te naşti în alt timp?

  -Iubito,  nu conteaza timpul în care traieşti! Contează doar să fii fericit. Restul e nonexistenţă…

  -Ai dreptate. Într-o zi, îţi voi spune o poveste…o poveste tristă, dar care şi-a putut schimba finalul, înlocuind durerea şi moartea cu fericirea.

Ziua victoriei

     14 iunie, 1950. Marta privea calendarul şi mulţumea lui Dumnezeu pentru şansa de a fi fericită. Apoi, ca de obicei, se duse în leagăn. Ţinea în mână jurnalul pe care îl găsise în podul casei ei din viitor…Datele scrise aici o ajutaseră să-şi poată schimba destinul. Ceea ce părea imposibil se întâmplase.  Nu şi-a închipuit că fericirea se află dincolo de timp, cu atât mai puţin faptul că va avea acces la ea.

Nu mă căuta!

   14 iunie 1996. Radu căuta disperat un indiciu care să-l ajute să-şi găsească soţia. Nu-şi imaginase niciodată că, în ziua în care nu o va mai găsi pe Virginia aşteptându-l, va simţi un gol aşa de mare în suflet. O iubise şi nu-şi dăduse seama? Părea că-i caută urmele, era răvăşit. Poate pentru că  nu mai avea în cine să lovească?!  Nici el nu ştia. În anii petrecuţi împreună, nu fusese capabil măcar de un gest frumos. Şi acum, ce voia?  

  Se însera, iar Radu, într-o ultimă încercare de a o aduce înapoi, se apropie de leagăn. Era pustiu. Începuse să bată vântul. În miez de vară, cădeau frunzele, iar soarele apusese parcă mai devreme. La picioarele lui, vântul aduse o foaie de hârtie, care avea ataşată o poză a Virginiei. Citi:  

     “Priveşte-mi ochii pierduţi în neant! Sunt stinşi şi fără viaţă! Priveşte-mă din nou! Eu sunt opera ta, sunt pasărea ce suferă în colivie, ochii mei oglindesc ura şi răutatea ce le-ai proiectat asupra mea. Priveşte-mă!!! Sunt oglinda în care te vezi. Eşti nefericit?! Culegi ceea ce semeni. Acum este  timpul recoltei...

     Am decis să plec din casa noastră. Am vrut să fug de fantoma ta, care-mi apărea mereu, rânjind, în faţă. Stăteai lungit, fumându-ţi ţigara, cea născocitoare de ocări. Mă priveai fix, ori te răsteai la mine, precum un câine  ce caută motive de ceartă, care latră până şi la propria-i umbră. Poate vei plânge,  însă va fi  prea târziu. Am plecat din casa noastră, pentru că, lângă tine, nu mai aveam aer. Nu mă căuta, căci va fi în zadar!”

   Pentru prima oară în viaţă, Radu plângea. Privea spre cer, implorând o minune care să-i şteargă suferinţa ce se deschidea în inimă, ca o prăpastie...

Georgeta Istrate