Evadare în altă viaţă (partea a II-a)

Iubirea este oarbă

       După ce experimentase căsnicia, Virginia ajunsese la concluzia că fericirea nu există, că este doar o utopie şi că omul pe pământ s-a născut doar să pătimească. Se înşela, oare? Nu este căsătoria celula de bază a societăţii, laboratorul în care se formează omul? Deşi sună a definiţie, căsătoria este într-adevăr  cel mai important pilon al vieţii echilibrate. Acolo copilul ar trebui să primească  îndrumare, afecţiune, sprijin până ce ajunge să poată sta pe picioarele sale. Dar dacă cei doi părinţi se au ca şoarecele şi pisica? Dacă diferenţa de evoluţie este atât de mare încât, între cei doi,  se creează o prăpastie ce nu poate aduce decât suferinţă? Şi cum să alegi? Cum? Nu ştiu cum se face, dar contrariile se atrag, iar  persoanele de acelaşi fel se resping.  Se întreba: cum să mă fi opus, dacă mă îndrăgostisem? Auzisem la bunici că iubirea este oarbă... De altfel, Cupidon este un zeu orb, iar săgeata lui loveşte inimile, în timp ce raţiunea doarme.  Iată formula dezastrului! Dar chiar toate căsniciile să fie falimentare? Oare cuplurile care par fericite doar simulează starea de bine? Posibil. Şi soţul ei o obligă să zâmbească atunci când ies în societate împreună, să vadă toată lumea cât de fericită o face! Iar ea trebuie să se supună. Altfel... Ce chin! Dacă pedeapsa karmică există, acest om o întruchipa. În plus, nu poate da vina numai pe el, căci nu o obligase în niciun fel să-l accepte de soţ. De ce, uneori, simţea că nu mai poate suporta durerea acestei nefericiri?  Şi de ce  sufletul doreşte ceea ce nu-i poate da?  Ce este iubirea? Chiar aşa, ce este? Din această experienţă aflase tocmai ce nu este. De ce simţea că se ofileşte fără acea iubire care să o înflorească?

O dragoste fără  asemănare

     De ce toate aceste întrebări o nelinişteau? Se aşeză în faţa pianului şi rămase aşa minute în şir, ca într-o transă. După un timp, atinse clapele pianului, dar de sub degete îi ieşeau doar note triste, ca nişte melodii de înmormântare. Oricum, viaţa  alături de acest om i se părea un mormânt.  Din punct de vedere material, nu avea de ce să se plângă, dar la ce-i foloseau banii? Ea voia o iubire  lipsită de vulgaritate, o dragoste mai presus de orice asemănare. Oare există aşa ceva? De ce credea că orice ar face, viaţa nu-i va da niciodată şansa, chiar şi scurtă, de a cunoaşte aceste sentimente şi trăiri atât de profunde? De unde ştia ea că acestea există cu adevărat? Şi dacă nu existau, de ce Dumnezeu o făcea să creadă şi să simtă toate aceste lucruri? De ce golul din inima ei se făcea din ce în ce mai mare, ca un hău fără  sfârşit,  gata să o înghită? Cum să te resemnezi cu asta?

Şopti câteva versuri, ca o rugă:

Doamne, umple golul sufletului meu

C-o iubire fără asemănare!

Doamne, mi-am pierdul viaţa pe nimicuri

Aşa cum pierzi banii la ruletă

Şi te trezeşti că eşti sărac lipit

Apoi, bodyguarzii  te aruncă-n stradă

Sau chiar după gratii

Doamne, mi-am pierdut viaţa

Şi-n schimbul ei n-am pus nimic,

A rămas golul ce urlă-n mine

Spunându-mi: străduieşte-te mai mult!

Curând or să vină soldaţii Tăi

Or să mă ia cu ei

Şi-or să mă judece!

Doamne, umple golul meu cu iubire

Că nu-i mai suport disperarea!

Îi e foame de duioşie, de afecţiune, de linişte.

De ar fi vrut pâine, i-aş fi dat,

Dar el vrea ceea ce nu pot să cumpăr!

Doamne, umple acest gol cu iubire!

.......................................................................................

Leagănul, poarta către o altă lume

     Ziua era minunată, iar frigiderul plin cu bunătăţi.  Şi pentru că singura plăcere era leagănul, se urcă în el. Vântul adia uşor, mângâindu-i  pletele blonde, iar razele soarelui se jucau cu ea încercând să-i pătrundă în ochi. Ciudat, îl simţea ca pe un iubit.  Dacă voia să facă o rugăciune catre Dumnezeu,  ruga astrul să o sprijine. Soarele acesta parcă răsărea numai pentru ea. Era întotdeauna acolo unde se afla şi ea. Căldura lui o făcea să se simtă iubită. Ah, o astfel de iubire îmi trebuie!  şopti  doar pentru sine. Şi acest iubit o căuta mereu, pentru a-i face  în fiecare zi o  nouă  declaraţie de dragoste . Îşi  mişcă trupul  mlădios la mângâierile lui...

     Pe neaşteptate, i se făcu somn. Ţinea ochii închişi, iar o forţă misterioasă o trăgea în necunoscut.  Simţea că se afundă  din ce în ce mai mult într-o stare de fericire, ca atunci când  somnul te ia în braţe şi te obligă să-ţi laşi  oboseala pe pernă, ori pe un... leagăn. Visa că i-au crescut aripi şi că zboară pe deasupra pământului.Ce bine era! O stare de fericire, de beatitudine, ca un dar la care visase de multă vreme, chiar toata viaţa, şi care, pe neaşteptate,  venise către ea. În momentul acela, nu realiza că leagănul este o poartă către o altă lume...

    

Georgeta Istrate