Evadare în altă viaţă ( partea a IV-a)

Nervi

   Virginia îşi dădu seama că ceva se întâmplase cu ea.Visase oare? Dacă da,  Doamne,  ce vis! Ce contrast în comportamentul bărbatului din vis şi cel din realitate.

  -Ce-i cu tine, femeie? Nu eşti în apele tale. Arăţi ca dracu. Parcă  ai aterizat de pe altă planetă!

  -N-am nimic, am visat ceva…

  -Dar când nu visezi tu? Ziua visezi, noaptea visezi…acum oi fi avut un coşmar, că prea  arăţi ca o stafie…

  -Nicidecum, zise ea liniştită. A fost un vis frumos… cel mai frumos vis pe care l-am avut vreodată! Aş  fi vrut să ţină o veşnicie.

 -Şi ce-ai visat atât de frumos? zise bărbatul, deranjat de calmul ei.

  -Se făcea că eram într-o curte, care semăna izbitor cu aceasta. Era şi un leagăn…da, da, era un leagăn exact ca al nostru.

  -Iar leagăne !? Nu vreau să mai aud de ele…sunt un coşmar!

  - Şi în curte era o fetiţă cu bucle blonde, care-mi zicea mamă…

  -Ce mamă, proasto?  Tu nu eşti în stare să faci un copil…eşti o incapabilă!

  -Dar, Radu, nu e decât un vis. De ce te enervezi ?  Stai să-ţi povestesc mai departe. Acolo se mai afla şi un bărbat căruia, culmea, îi   plăcea să mă legene. Se purta cu mine de parcă aş fi fost soţia lui.Era bun, tandru şi atent. Nu mă scăpa din ochi nicio secundă. De parcă aş fi fost totul pentru el. Recunosc, îmi plăcea nespus felul în care mă privea şi cum se purta cu mine.  Mă simţeam importantă, valoroasă...înţelegi?  

  - Ia uite, proasta ! Se crede valoroasă, vrea să i se acorde atenţie. Tu nu meriţi nimic!  

Taci !

   Tânăra femeie continuă, ca şi cum nu realiza că se află în faţa omului care o distrugea fizic şi psihic de câţiva ani încoace. Părea un copil care cere un pic de atenţie, un strop de  afecţiune. Şi dacă le-ar fi primit, ar fi plătit însutit, cu gesturile, zâmbetul şi căldura sufletului de care ştia că e capabilă.   

  -Eram atât de fericită ! Aş fi vrut să fie adevărat…

  -Potoleşte-te, că începi să ma enervezi! După aia o să vezi cât de frumoasă poate fi viaţa ta!

  - Radu, chiar nu-ţi dai seama ce nefericită mă faci ?  

  -N-ai decât să pleci în lume, să-ţi cauţi visele! Şi-aşa n-am nevoie de o inutilă ca tine!  spuse bărbatul tăios.

  -Tu mă goneşti…aş vrea să pot pleca, dar, deocamdată,  nu am unde.  Aş vrea să pot evada în visul pe care ţi l-am povestit. Apoi, plusă,  ca şi cum ar vrea să-i arate cum ar trebui să se comporte. Ştia că riscă.

-  Ştii, bărbatul din vis avea cele mai frumoase mâini pe care le-am văzut vreodată. Şi  fetiţa aceea care-mi zicea mamă….De ce nu pot avea toate acestea în viaţa reală?

  -Mă provoci…taci! Să nu te mai aud!!! se răsti bărbatul, după care ieşi din  dormitor  trântind uşa atât de tare, încât se desprinse o bucată din perete.

Pariez că nici nu mă cunoşti...

      În timp ce strângea mizeria de pe jos, Virginia plângea. Apoi se gândi că a făcut o greşală povestindu-i soţului visul cel frumos. În clipa următoare,  un dor de moarte cumplit o inspiră să scrie câteva rânduri :

Pariez că nici nu mă cunoşti.

Pariez că nici nu-mi ştii sufletul

Şi a trecut atât de mult!

Nu mă cunoşti pentru că n-ai vrut să ştii

Nu mă cunoşti pentru că nu mi-ai dat voie

Nu mi-ai permis să-ţi arăt cum pot să fiu

Doamne, cât de mult te-am iubit!

Şi câte  aş fi vrut să-ţi dau!

Şi cât aş fi putut să te fac de fericit!

Te-aş fi făcut să pluteşti,

Te-aş fi făcut să te simţi ca o pasăre măiastră

Nici nu ştii cât de mult ai pierdut !

Pentru tine, fericirea se limitează

La pofta înfruptării celei nesăţioase,

Care e cea mai josnică,

Cea mai dezgustătoare

Şi distructivă.

Cea care-ţi vorbeşte sunt eu.

Da, eu.

Eu,  care de-atâta amar de vreme,

Aştept un gest care să mă înduioşeze

Şi pentru care să te iubesc veşnic.

Şi încă sunt aici, aşteptându-te,

Cu sufletul meu,

Cu gândurile mele,

Cu nefericirea mea.

De mi-ai fi pus o picătură de miere în pahar,

De mi-ai fi spus doar un cuvânt frumos,

De m-ai fi ascultat când mă simţeam pustie,

Ai fi avut mai mult decât doreai

Aş fi putut să-ţi spun: dragul meu,

Cât de mult te iubesc!

Dar tu nu m-ai lăsat

Dar tu n-ai vrut să ştii

Iar eu am suferit...

Provocarea

    A doua zi, după ce soţul îi plecă la serviciu, Virginia se gândi în voie la aşa zisul ei vis. Se legănă din nou, dar visul nu reapăru. Dupa amiază, îi  veni ideea să ducă nişte obiecte vechi în podul casei. În timp ce aşeza cutiile, zări într-un colţ, în semiîntuneric, o valijoară. Nu o mai văzuse până atunci. O deschise cu uşurinţă,  ca şi cum însăşi valiza ar  fi aşteptat ca mâinile ei s-o atingă. Găsi o rochie de mireasă din dantelă albă, câteva caiete şi o pereche de pantofi albi. Pe fundul valizei, într-o pânză galbenă, erau câteva fotografii, un colier şi o pereche de cercei. Privirea i se  opri pe fotografii. Avu un şoc. Inima începu să bată cu putere. Ca să vadă mai bine, se apropie de fereastra podului. Încremeni. Erau fotografiile pe care le văzuse atunci când avusese visul. Era ea…Doamne, sunt şi ei: fetiţa cu bucle aurii şi bărbatul cu mustaţă! Nu ştia ce să facă sau ce să zică. Mâinile  începură să-i  tremure,  în timp ce fotografiile îi alunecară pe jos. Le ridică. Le mai privi o dată.  Într-adevăr, erau personajele din vis. Se întoarse la valiză. Ridică cerceii şi colierul. Observă că femeia din fotografii purta aceste bijuterii, amănunt  care-i  scăpase în vis. Apoi, deschise unul din caiete. Părea un jurnal. Coperta conţinea numele: Marta Vizitiu!  Marta…Marta… Marta….unde am mai auzit eu numele ăsta? Citi cu interes. Pe ultima filă a jurnalului scria: “ azi,  12 iunie 1950,  soţul mi-a facut cadou o maşină. Sunt fericită. Este o bijuterie. Când merg cu ea, am impresia că-mi cresc aripi, că pot zbura. De acum înainte,  leagănul nu va mai fi singura mea pasiune.” Culmea, scrisul acela era identic cu al ei. Nu se poate! Un gând îi străpunse tâmplele şi un fior rece îi trecu prin tot trupul. Ca să-şi verifice intuiţia, trebuie neapărat să ajungă într-un loc...

    Georgeta Istrate