sâmbătă, 17 decembrie 2011

Evadare în altă viaţă ( partea a V-a)


Revelaţia

     Coborî din pod şi, după ce se scutură de praf, plecă spre cimitirul localităţii. Într-un târziu, ajunse, dar nu ştia încotro s-o ia, de unde să înceapă, deoarece cimitirul era imens.  Undeva, în partea de vest,  îi atrase atenţia o pădure de bălării. Se duse direct acolo, ca şi cum cineva ar fi împins-o de la spate. Emoţia era aşa de puternică încât, pentru câteva momente, avu nevoie să se odihnească. Îşi reveni repede şi porni din nou spre locul vizat. Ajunse la marginea pădurii de ierburi înalte. Da, exact ce-şi imaginase! Iarba ascundea morminte foarte vechi. Erau neîngrijite, iar pe unele  nici nu mai existau cruci. Deodată, i se făcu teamă. Cine ştie ce jivine se ascund în aceste bălării! Pot să fie chiar şerpi, gândi fata.  Se cutremură, pentru că avea o teamă cumplită de aceste făpturi, dar şi de toate vietăţile care s-ar putea ascunde în tufişuri. Se urcă pe o piatră şi-şi roti privirea. La o distanţă de vreo zece metri de locul în care se afla, observă trei cruci de piatră mai înalte. Se apropie cu sfială, cu o reţinere aproape sfântă. Inima îi bătea mai tare, la gândul că ceea ce intuise ar putea să se confirme.  Pe aceste trei cruci  erau încrustate cuvinte şi portretele decedaţilor. Surpriza fu totală, când realiză că cele trei persoane erau cele din vis. Aceleaşi cu fotografiile din podul casei ei: Marta, Maria şi Valentin Vizitiu!  Pe crucea femeii stătea scris: Născută 13 iunie 1925, decedată  13 iunie 1950, într-un  accident de maşină, odihnească-se în pace”. Apoi, mai jos, o poezie, pe care Virginia o găsise şi în jurnalul Martei. Se pare că  fusese scrisă ca o premoniţie chiar în ajunul zilei accidentului:

am visat că...

timpul moare în mine
am ajuns un sicriu
în care clipele reprezintă
convoiul mortuar

timpul se stinge în mine
luând cu el câte-o fărâmă
din sufletul meu
de parcă el, sufletul,
ar fi un medalion
pe care să-l poarte la gât
ca pe un trofeu

timpul moare în mine
prefăcându-mi inima
neputincioasă
într-o stea
care va străluci trist
pe aleea ce duce
spre nicăieri.

 Sentimente contradictorii

      Curioasă,  citi şi pe celelalte două cruci. Data morţii era aceeaşi. Acum era sigură: familia aceasta murise în urmă cu patruzeci şi şase de ani, într-un accident de maşină! Simţi că pielea i se încreţeşte pe ea, iar emoţiile erau amplificate de groază. Apoi, ca prin farmec,  o linişte ciudată puse stăpânire pe ea, ca şi cum cineva ar fi măturat toate trăirile negative care o încercaseră. Avea sentimentul că este înconjurată de entităţi prietenoase. Imediat avu certitudinea că, în clipa aceasta, nu se putea afla în niciun alt loc de pe pământ. Începu, maşinal,  să curăţească acele trei morminte. Starea negativă îi revenea progresiv. O durere nemărginită îi sfâşia sufletul, iar lacrimile nu mai conteneau. După cincizeci de ani, ce putea să mai  facă?

Realitatea care ţi se potriveşte

    Se înserase de-a binelea şi, după ce se convinse că soţul doarme, luă o lanternă şi se urcă în podul casei. Valijoara o aştepta tăcută.  Îşi  puse colierul, cerceii şi se îmbrăcă în rochia albă de dantelă. Părea o mireasă pierdută,  care-şi caută mirele. Avea impresia că aceste lucruri au fost şi sunt ale ei, chiar dacă raţiunea îi spunea că se înşeală. Coborî din pod, după care se îndreptă spre leagăn. Un glas misterios părea că o cheamă: vino! Cerul negru, luminat de  miliardele de stele, şi o linişte mohorâtă o însoţeau în visul ei, care, de fapt, nu era vis.  Era o şansă pe care nu o crezuse posibilă. Se legăna uşor şi parcă nişte mâini nevăzute o trăgeau dupa ele. Erau mâinile destinului, care, de data asta, îi era prieten. Voia să-i redea  fericirea pierdută cândva. Timpul se oferea, acum, să-i fie ghid, conducând-o într-o cameră a sa, unde o aştepta realitatea care i se potrivea...

Georgeta Istrate

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu