Evadare în altă viaţă (partea I)

     

O atracţie inexplicabilă

    

    Când îşi  cumpărase casă la ţară, Virginia fusese atrasă în mod inexplicabil de un leagăn . Era ascuns între patru peri şi două tufe uriaşe de trandafiri, ceea ce-i dădea impresia de izolare. Părea o altă lume, una misterioasă şi ...romantică!   Obiectul în sine era construit banal: se sprijinea pe o bară cu rulmenţi,  sudată pe două ţevi groase din fier, îngropate adânc în pământ. Din fericire, chiar dacă nu avusese copii, fosta proprietară nu desfiinţase leagănul. Când îşi prezentase casa pentru vânzare, nu şi-a imaginat că hotărârea Virginiei va fi luată datorită acestui leagăn. Îi văzu încântarea de pe chip şi  spuse zâmbind:

   -  A, leagănul acesta este aici de mulţi ani.Când m-am născut eu, era deja în curte. Tata mi-a spus că cei care au construit această casă au murit într-un accident de maşină, în urmă cu mulţi ani...Despre leagăn, ce să spun? În copilărie,  m-am legănat şi eu, însă nu am avut o dragoste specială pentru acest “sport”.

     -Eu însă da, spuse Virginia nostalgică.

  Era adevărat. Chiar acum , la vârsta de douazeci şi cinci de ani, se legăna. Se legănase toata viaţa. Pentru asta nu-i trebuise vreo construcţie specială. Mama ei îi povestise de unde venea această obişnuinţă:  nu avusese pe nimeni care să o ajute s-o crească şi, pentru că avea multă treabă, o lega de pat să nu cadă. Pe atunci avea doar câteva luni. Se adaptase foarte repede. Plângea şi se legăna până adormea. De atunci, legănatul devenise un fel de “viciu”. Dar unul frumos căci, atunci când se legăna, Virginia visa cu ochii deschişi. Şi tot ceea ce visase legănându-se,  se împlinise. Desigur, cu mici excepţii. Aşa cum în toate lucrurile se mai strecoară şi erori. Când era obosită, câteva minute de legănat o înviorau şi o odihneau totodată.

     În realitate, leagănul, casa şi grădina exercitau asupra ei o atracţie pe care nu şi-o putea explica.

Amintirile dor...

      Duminica  Învierii Domnului o găsi pe Virginia singură. Soţul îi era plecat pe la rude. Mai bine! Uneori, simţea nevoia să fie singură, să nu-i mai audă glasul mereu reproşator, căci lui nu-i plăcea nimic din ce făcea sau spunea ea.  Parcă  se străduia să facă lucrurile să pară mai grele, mult mai grele. Voia  cu orice preţ să-şi facă soţia  să se simtă slabă,  să aibă nevoie de ajutorul lui. Să se simtă o nimeni... Şi ea? Uneori  voia să aibă puterea să iasă pe poartă, să nu se mai uite în urmă, să plece departe, cât mai departe...Alteori, se gândea că ar fi bine să suporte,  pentru că - cine ştie?- poate omul acesta este marele test al vieţii,  pe care trebuie să-l treacă.Oare?  Dar cum rămâne cu dorinţa de a trăi alături de un om căruia să-i poată mulţumi, să-i poată spune : “ dragul meu, tu faci lucrurile să pară mai uşoare !”.  Când îi era foarte greu, se simţea  un căutător  de aur, dar în această mocirlă, în acest om,  nu exista nici urmă de  aşa ceva. Încercase toate posibilităţile de convieţuire, dar toate falimentaseră. Acum doar căuta să găsească o reţetă de supravieţuire. Îşi spunea: dacă tot sunt în aceeaşi barcă... Dar nu! Câteodată, în lipsa lui, i se părea că va reuşi, dar atunci când apărea, tunând şi fulgerând,... ea devenea  sacul lui de box! Nu, sigur că nu  va putea. Durerea i se va părea din nou insuportabilă şi iar o să-şi dorească să moară.  Îşi aduse aminte că ultima discuţie a durut-o enorm: “ du-te dracului de proastă! Gura mă-tii de ordinară, nu eşti bună de nimic!”  Îşi aminti momentul în care o verişoară de-a soţului, căreia Virginia îi povestise despre relaţia dezastruoasă dintre ea şi soţul ei, îi replicase: “ Păi, nu mă mir. Înainte să te căsătoreşti cu el, nu ţi-ai dat seama deloc de caracterul lui? Chiar dacă sunt rudă cu el, trebuie să recunosc, familia lui e una de nenorociţi. Maică-sa, ca şi el, ţipă şi se ceartă cu toată lumea, iar taică-su este un beţiv şi un neisprăvit...” Cuvintele verişoarei veneau prea târziu. Este adevărat, pentru că se îndrăgostise de el, nu a interesat-o din ce fel de familie provine alesul . Nu avea astfel de prejudecăţi. Mare greşeală!

   Căci acum, dar şi în multe alte momente,  îşi simţea sufletul greu şi nu-şi putea lua gândul de la cenuşiul vieţii ei. Parcă  veneau toate trăirile, toate părerile, ca o avalanşă care părea că vrea să o strivească. Paradoxal, exista un fel de plăcere neagră în toate aceste gânduri, ca şi cum această suferinţă perpetuă ar fi fost singurul mod de a trăi. Toate aceste aduceri aminte erau ca un puzzle, din care ea trebuia să facă un tablou, care odată completat i-ar fi revelat răspunsul. Ca şi cum trăirile prezente, amplificate de amintiri dureroase, nu i-ar fi ajuns, mai deschise  şi jurnalul, singurul prieten care îi suporta toate lacrimile. Cu o zi în urmă, îşi scrisese trăirile în versuri:

Sunt claunul ce plânge

Sunt claunul ce nu-şi poate trăi viaţa

Pentru că, evident, joacă rolul claunului...

Sunt claunul fără importanţă

Ce trece ca o umbră

Pe sub zidurile casei tale

De ce nu-mi priveşti lacrimile?

De ce nu-mi auzi suspinele

Ce-mi ies prin porii pielii

Ca o sudoare de sânge cald,

Ca o şoaptă a destinului

Ce se pierde în urletul furtunii

Din miez de decembrie?

Sunt focul ce arde

Îţi face cu mâna

Priveşte! Indiferenţa ta mă stinge.

Răceala ta mă ucide.

Şi mă voi pierde,

Aşa cum scânteia moare neobservată

Într-un incendiu imens şi flămând

Ia-mi inima în căuşul palmelor tale

Simte-i bătăile

Simte-i vibraţia

Simte-i iubirea

Simte-i sărutul

Răspunde-mi

Şi dă-mi ocazia să renunţ

La rolul de claun!

După ce citi poezia, câteva lacrimi îi inundară obrazul. Îşi plângea de milă?

Georgeta Istrate