Ţaţa Floarea şi diavoliţa

    

       În sătucul ei din Moldova, ţaţa Floarea este considerată  o femeie cumsecade.Viaţa ei se  derulează banal, cu bune şi rele. La vârsta de şaizeci şi nouă de ani  este încă puternică şi,  chiar dacă este văduvă, nu se plânge de greutăţi. Sprijinul cel mai mare îl constituie credinţa în Dumnezeu . Afirmă că are multe păcate , dar cine nu are? Ea ştie că există un Mântuitor care,  în momentul plecării din lumea aceasta, va veni şi-i  va lua sufletul. Mai ştie că o va duce cu Dânsul în Rai, pentru că multele păcate pe care le-a săvârşit  vor fi iertate. Altfel, la ce ar mai fi bun un Mântuitor?

Batista din pădure

      Este sâmbătă. Trebuie să meargă la pădure să aducă lemne pentru  săptămâna viitoare. Dacă nu e foc,  nu se face nici mâncarea!  Pădurea se află la doar  la  un kilometru de casa bătrânei. Nu-i este greu, doar face asta de-o viaţă! Doar că  ziua aceasta de sâmbătă are să-i aducă o mare surpriză, care o va pune în faţa unei alegeri ce-i va schimba viaţa. Nu că ţaţa Floarea ar avea nevoie de vreo schimbare! Este fericită cu viaţa constantă pe care o duce de zeci de ani, fericită cu gândurile şi treburile ei de pe lângă casă.

După cum bine ştiţi, acolo unde-i prea  multă mulţumire îşi  bagă dracul coada să  pună la încercare credinţa oamenilor. Apoi, dacă au căzut testul , să meargă împieliţatul în faţa tronului Lui Dumnezeu cu pâra. Şi împieliţatul nu se odihneşte niciodată, stă la pândă după colţ şi-ţi ţine calea. Aşa s-a întâmplat şi cu biata ţaţa Floarea. Când să iasă cu sarcina de lemne din pădure,  ceva  în iarbă îi atrage atenţia. Curioasă, lasă  greutatea din mâini şi ridică obiectul care, culmea ,străluceste de-i ia ochii. O bucată de pânză, cât o batistă, brodată în fir de aur. Se miră ţaţa Floarea: “sunt  bătrână ,dar asemenea frumuseţi numai pe la curţile  împărăteşti trebuie să existe!”

  Apoi,  bâiguie ceva ca pentru sine: “o  fi pierdut-o vreo cuconiţă  când o fi venit să se întâlnească cu iubitul!” O explicaţie plauzibilă, numai că este departe de adevăr. Ţaţa Floarea, de altfel femeie cinstită, se gândeşte că, dacă lasă batista unde a găsit-o, ar putea să fie distrusă de ploi şi vânt, iar dacă o ia, nu face rău nimănui. Oricum, dacă va auzi pe cineva plângându-se de pierderea ei, i-o va da. Prin urmare, ţaţa Floarea pune batista în buzunarul şorţului, îşi ia legătura de lemne , apoi porneşte spre casă.  Aici, lasă lemnele în curte ,intră în casă şi aşază  batista pe lada în care-şi ţine lucrurile pentru moarte.  Nu stă mult să contemple obiectul minunat; este obligată să iasă din curte, fiindcă orătăniile încep să facă gălăgie :porcul guiţă, caprele behăie, pisica miorlăie, câinele latră... …parcă le apucă pe toate deodată! Ţaţa, deşi îşi iubeşte animalele şi se simte bine în mijlocul lor , ocărăşte de zor:

   -Fir-aţi ale naibii de orătănii,  mi-aţi mâncat sufletul din mine!…Aveti niţică răbdare, că n-am o sută de mâini!

 Nici nu ştia bătrâna că aceste vorbe or să i se îndeplinească mai repede decât crede ...

O fiinţă stranie

     Spre seară , dupa ce ţaţa Floarea îşi termină treburile prin ogradă, intră în casă. Deodată tresare,  de parcă ar avea o vedenie, îşi face cruce şi rămâne mută.  Pe lada pe care lăsase batista minunată, ochii ei văd o fiinţă stranie care-i zâmbeşte şăgalnic. Este o fetişcană  a naibii de frumoasă,  cu părul negru şi ochi scânteietori ca luciul mării,  mângâiat de razele soarelui de amiază. I se pare că fata are ceva drăcesc în ea, iar ochii aceia misterioşi  par că nu sunt  din astă lume. Scânteierea lor o loveşte pe ţaţa Floarea direct în inimă. Ah! drăcoaica asta are nişte ochi care parcă ar vrea să mă subjuge ! gândeşte bătrâna.

     -Ptiu drace, ce m-ai speriat!, zice femeia,  albă ca varul .Tu a cui mai eşti, că zău,  nu  te-am văzut prin locurile astea …Da…cum…cum ai intrat în casa mea fără să te observ ?

   -Tu m-ai adus!, răspunde fata,  privind-o drept în ochi.

   -Ei, bată-te norocul de fată, oi fi venit dupa batistă. Ma gândii eu ca o fi a unei domniţe...

   -Nu, n-am venit dupa batistă. Eu sunt batista!

   -Ceeee?!  Ce minciuni mai sunt şi astea, fato?…Cum să apară  o fată dintr-o batistă? Oi fi eu bătrână, da’ n-am căpiat de tot!

   Ochii fetei îi taie vorbele.  Poate că îi transmit mesajul şi telepatic, deoarece bătrâna se dă bătută, pare că îşi dă seama că e adevărat.

   -Bine, bine, şi ce cauţi în casa mea?

   -Ai uitat ca tu m-ai adus? Ţi-a  plăcut batista şi ai pus-o în buzunar...

 

O propunere indecentă

   -Şi ce vrei, maică? Eu sunt săracă, vai de mama mea, nu cred ca aş mai putea hrăni un suflet. În plus , n-am bani să-ţi cumpar ţoale ca alea de pe tine. Oi fi vreo fată de rege...Vai de sufletul meu, du-te la casa ta, copilă!

   -N-am nevoie de nimic. Dar, fiindcă m-ai  adus  acasă la tine,  am să-ţi propun un târg: eu mă învoiesc a te sluji pe lumea asta, iar drept rasplată îmi dai sufletul după  ce  mori.

   -Piei din faţa mea, diavole! Auzi, soro, nu vrea decât sufletul meu!, strigă  baba mâniată.

Fata continuă să-i spună ce beneficii ar avea, dacă ar primi-o în slujba sa:

   -Pot să te întineresc, să te fac bogată şi, dacă vrei, vei fi cea mai frumoasă femeie de prin locurile astea. Toţi bărbaţii vor fi înnebuniţi după tine.  Mai gândeşte-te! Poţi să ai lumea la picioarele tale…

      -Ce,  eşti nebună? Cum să-mi vând sufletul? Ceri prea mult, mai  bine fă-te iar batistă! Am să te duc de unde te-am luat…

   -O să-ţi pară rău!, zice fata. Apoi, ca prin minune, dispare.

    Pe lada babei stă acum batista  brodată în fir de aur.  Femeia se uită uluită, are impresia că visează. Se închină de câteva ori ca să alunge răul, apoi începe să privească batista cu atenţie. Mâna începe să-i tremure , fiindcă-şi dă seama că fata cu care vorbise fusese de fapt o diavoliţă. Atunci, un gând îi încolţeşte în minte, pe care-l pune imediat în aplicare : într-o fracţiune de secundă, aruncă batista cea frumoasă în foc. Flăcările scot sunete ciudate, se aude un plânset sfâşietor ca de copil, dar şi un urlet ameninţător care parcă vine din fundul iadului.

Declinul

     

    Zilele trec  din ce în ce mai greu pentru ţaţa Floarea. Începe să  aibă coşmaruri, i se pare că vede umbre la tot pasul, iar  plânsetul acela sfâşietor îi  acaparează mintea clipă de clipă. Pământul devine blestemat, căci oricât l-ar lucra şi oricâte seminţe ar semăna pe el, nu mai vrea să rodească. Animalele îi mor pe rând,  iar trupul său seamănă din ce în ce mai mult cu o umbră chinuită. Numai ea ştie ce i se întamplă. Este  conştientă că, dacă n-ar fi aruncat batista în foc,  nu i s-ar fi întâmplat atâtea  nenorociri. De teamă să  nu fie considerată nebună, nu povesteşte nimănui cauza nenorocirii sale. Ştie că oamenii nu pot crede astfel de lucruri; nici ea n-ar fi crezut dacă cineva i-ar fi povestit o astfel de grozăvie.  

“Poate aş fi trăit mai bine”

     Într-o zi, îşi dă seama că picioarele nu o mai ţin deloc. Cade în curtea casei sale, pe pământul blestemat de lumea întunericului. Prietena ei, Safta, o găseşte în curte,  gemând neputincioasă. O duce în casă, o îngrijeşte  ca pe o soră.  Când starea Floarei se înrăutăţeşte, Safta cheamă preotul să o spovedească. După plecarea acestuia, aflată pe patul de moarte, ţaţa Floarea îi povesteşte Saftei toata întâmplarea :

   -Stii tu,Safto, acum câtva timp, când mergeam în pădure după lemne, am găsit o batistă ţesută cu fir de aur. Când am adus-o acasă, batista s-a transformat într-o fată frumoasă , ca o prinţesă. În realitate, era o diavoliţă, care mi-a propus un târg: să-mi dea tot ce vreau  pe lumea asta, iar eu , în schimb, să-i dau sufletul. Deşi ştiu bine de unde-mi venea oferta, acum îmi pare rău că nu am acceptat. Poate aş fi trăit mai bine…

    Pe  neaşteptate cuvintele  i se frâng. Deschide gura, din care iese un abur alb , care se ridică  spre tavan. Safta aprinde o lumânare  şi pleacă să anunţe vecinii. Ea povesteşte acestora despre delirul  din ultimele clipe ale defunctei…Săraca de ea, începuse să spună lucruri de pe lumea ailaltă!...

    Georgeta Istrate