Astăzi s-a născut Hristos!

   

        Paşii ei lăsau  urme pe câmpia plină cu iarbă uscată, iar picioarele goale îi erau umede şi reci.Un ghimpe se înfipse voluptuos în piciorul ei fragil, care sângera, lăsând dâre pe pâlcurile de zăpadă. Durerea era amorţită de ger, dar pe ea n-o mai interesa. Nu-i păsa ce se va întâmpla. Ar fi putut  să fugă repede acasă, în cămăruţa ei călduroasă, dar nu voia. Acum şi aici, ea trebuia să afle răspunsul!  Ajunsese într-un moment al vieţii în care trebuia să ştie! De ce este atât de greu? Doamne, de ce taci? De ce mă tratezi cu indiferenţă? ...Sau poate că nici nu exişti....

        

      Cerul roşiatic anunţa zorile. Soarele stătea să se nască. Acolo, în depărtare, pe linia orizontului, este un mister – îşi zise fata. Deveni atentă. Da, norii se dau la o parte, aşa cum supuşii se retrag din calea  împăratului. Rămase uimită în faţa acestui tablou unic. I se părea că, în orice moment, cortina o să se ridice, iar un spectacol anume pentru ea,  avea să înceapă. În interiorul ei,  o întrebare striga din răsputeri, iar ecoul  părea că umple universul: există vreo speranţă dincolo de viaţa asta????  

     Deodată, se simţi învăluită într-o atmosferă stranie. Îi era bine. Gerul lui decembrie nu o mai atingea. Avea senzaţia să este la fel de bine ca atunci când a fost în pântecul mamei. Dar de unde ştie ea cum era înainte să deschidă ochii pe lumea asta? Oare , undeva în memoria omului, se găsesc, înmagazinate şi vii,   toate clipele vieţii, chiar şi acelea în care a fost în burtica mamei?! Ce ciudat! Trăia o stare de fericire nemaiîntâlnită, părea că este omniprezentă, că ea şi universul sunt una. Unime! Ce minune! –îşi zise. 

     Răsărit de soare. Ce splendoare! De ce-i curg lacrimile? De ce, de data asta, lacrimile nu-i mai ustură obrazul şi nu-i mai rănesc inima?  De ce fiecare atom pare că priveşte împreună cu ea acest tablou? Ca şi cum fiecare atom ar avea existenţă şi voinţă proprii.

      Din razele soarelui, ce cădeau în cascadă pe pământ, în faţa ochilor ei , prindea contur un copil înfăşurat în scutece. De dincolo de perdeaua norilor  se auzeau corurile îngerilor: „ Slavă Lui Dumnezeu, în  locurile prea înalte, şi pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui”.   Bucuria este  uriaşă, fericirea este totală, clipele sunt măreţe, nu s-au inventat cuvinte care să poată descrie trăirea. Cu ochii dilataţi de uimire, cu faţa scăldată în lacrimi, fata cade în genunchi, cu privirea aţintită spre pruncul care părea că vrea să-i vină în braţe.

  

    Îşi reveni în simţiri când soarele topise pâlcurile de zăpadă. Se întrebă ce caută desculţă, în miez de decembrie, în mijlocul câmpului. Apoi, îşi dădu seama că are o stare modificată a conştiinţei. În centrul inimii se născuse ceva minunat , iar minunăţia asta părea că poate privi  lumea prin ochii ei. Dar ea?  Nu mai avea acel sentiment apăsător al singurătăţii şi al deşertăciunii. Nu mai avea nici întrebări. Doamne, ce se întâmplase? Toată fiinţa ei se înnoise. Ce senzaţie!

   Dinspre sat se auzeau glasuri de copii: 

„Astăzi s-a născut Hristos
Mesia,  chip luminos,
Lăudaţi şi cântaţi
Şi vă bucuraţi.


Mititel înfăşăţel,
În scutec de bumbăcel,
Lăudaţi şi cântaţi
Şi vă bucuraţi.


Vântul bate, nu-l răzbate,
Neaua ninge, nu-l atinge,
Lăudaţi şi cântaţi
Şi vă bucuraţi.


Şi de acum până-n vecie
Mila Domnului să fie,
Lăudaţi şi cântaţi
Şi vă bucuraţi”.

Georgeta Istrate