Silvia Radu, o viaţă închinată artei

   Preţ de câteva ore, am fost fascinată de această fiinţă, pe care o priveam fără să clipesc, de teama de a nu pierde vreun amănunt din gesturile şi privirea incredibile.Cucerită de tinereţea ei spirituală, am exclamat :eşti o fiinţă atât de frumoasă! Bineînţeles că nu m-a crezut, însă niciodată nu fusesem mai sinceră ca în acel moment!


   Când am ajuns în atelier, mi-a fost teamă că nu am să mai pot respira de atâta uimire.Doar o uşă despărţea lumea reală de universul Silviei Radu, în care vibraţiile cerului sunt atât de palpabile. Personajele ei par că stau de vorbă într-un decor plin de culoare. Nu, nu o culoare fadă, ci una puternică aşa ca personalitatea Silviei. Sutele de lucrări în bronzul născut din foc şi nobleţe, îngeri creaţi din albul gipsului, ce par că intonează psalmi sau pânza fragilă pe a cărei suprafaţă se îngemănează energiile culorilor atât de puternice, te absorb într-un univers ireal, dar atât de palpabil.Totul este frumuseţe şi orice gând urât moare de la sine. Îmi spune că aici are de toate: munte, mare şi cer. Că din interiorul acestui univers îi vine puterea de a merge mai departe. Pe rafturi dorm depozitate sute de tablouri, iar în faţa îngerilor Silviei tronează fotografia părintelui Sofian Boghiu. Dacă priveşti în jur, poţi să ghiceşti sufletul artistei, trăirile ei interioare şi stările fremătânde aduse la viaţă de duritatea dălţii şi delicateţea pensulei.

O meserie foarte grea

“ Ai un cap interesant...frumos, ia strânge-ţi părul!” îmi zice, întinzându-mi o sfoară, “aşa, leagă-l... nu, nu cu blândeţe... brutal!... Aşa! Acum este o plăcere să te văd. Ştii, eu mă pricep la chipuri, iar tu ai unul de balerină”. Mă priveşte cu ochi de artist şi, culmea, între noi se creează o uimire reciprocă, ca şi cum privirile noastre, în sfârşit, s-au întâlnit în această goană prin timp. O rog să-mi vorbească despre meseria de sculptor, despre cât la sută este vis şi intuiţie, fantezie şi realitate. Instantaneu devine foarte serioasă “ce vis, ce fantezie, ce intuiţie? Sculptura este o meserie foarte grea, extrem de grea! Sinceră să fiu, nu am fost un talent din ăsta... debordant.M-am format mai încet, dar când am făcut-o, a fost definitiv.Inspiraţie? Când îţi propui să faci ceva, automat vine şi inspiraţia. Important este cum faci lucrarea respectivă. Pentru asta trebuie să ştii meserie şi te asigur că asta se învaţă foarte greu”.

Oamenii mari trebuie descoperiţi

Silvia îmi spune că a pornit pe drumul sculpturii dintr-o inconştienţă totală şi că, iniţial, a urmat un an facultatea de construcţii. Apoi, destinul a condus-o pe drumul artei. ”Sculptura este o meserie pe care începi s-o iubeşti în momentul în care ştii s-o faci. Ea îţi dă capacitatea de a recunoaşte în jurul tău lucrurile de calitate. Dacă pe dinăuntru eşti gol, niciodată nu ai să poţi da o semnificaţie lucrării tale”. Se consideră o norocoasă pentru şansa de a-l fi avut ca profesor pe Gheorghe Anghel, despre care spune că ”era steaua culturii româneşti, un mare sculptor de o modestie şi o ţinută morală cum rar întâlneşti. Pot să spun că am crescut sub imperiul unei personalităţi gigantice, pe care n-o interesa deloc lumea asta materială. El, care era cel mai mare sculptor al României, trăia într-o gheretă de scândură, mânca dintr-o singură farfurie, însă tot ce făcea era de-o calitate cu totul specială. Ştii, oamenii mari trăiesc undeva în penumbră, trebuie doar să îi descoperi”.

Fără har nu iese nimic!

În atelierul Silviei, printre îngeri şi sfinţi, găseşti schiţe, reviste, cărţi, ori rafturi înalte ce poartă pe ele greutatea emoţiilor unui timp irelevant, dar atât de palpabil, imortalizat pe pânză. Mă uit când la Silvia, când la lucrări. Nu mai ştiu să fac diferenţa, pentru că îmi par una. Le stă atât de bine împreună! Îngerii ei au chipuri familiare, din imediata apropiere, de exemplu, îngerul cu aripi albastre are capul mamei. Mă apropii şi privesc cu atenţie... De ce vibraţia unei lucrări face să-ţi tresară sufletul? De ce atunci când dai aceeaşi temă mai multor artişti, doar unul poate face o lucrare care să transmită ceva? De ce arta este moartă fără acea energie care să-ţi vorbească tăcut şi care să aibă puterea să aducă lumină în ungherele întunecate ale sufletului? ”Este important ca Dumneze să-ţi dea harul de care ai nevoie în momentul respectiv. Harul este ceva puternic, ceva care pătrunde peste tot şi, datorită lui, o lucrare poate transmite vibraţii atât de înalte. Fără har nu iese nimic!”

”Sinceritatea momentului este unică”

Biografia ei consemnează numeroase expoziţii naţionale şi internaţionale, dar şi premii. O rog să-mi spună câteva cuvinte despre ” Legenda Meşterului Manole” din parcul Herăstrău :”A, motivul sacrificiului...eram foarte tânără când am făcut acea lucrare... ţin mult la ea. Îţi mărturisesc, îmi era teamă că n-am s-o pot face însă m-a încurajat soţul meu”.
Costineştiul se bucură de asemenea de sculpturile ambientale ale Silviei Radu, reprezentate prin pereţi frânţi asemeni unor aripi, create din beton armat .Staţiunii Neptun i-a dăruit un “Neptun” de marmoră ale cărui mâini şi picioare sunt spulberate de ape. Una din cele mai reuşite lucrări îl reprezintă pe ”Sfântul Gheorghe”. Lucrarea din bronz este amplasată în piaţa cu acelaşi nume din centrul Timişoarei. ”atunci când m-am apucat de Sfântul Gheorghe, mi s-a părut extrem de greu. Numai cu ajutorul Lui Dumnezeu am putut să o fac! Pur şi simplu i-am simţit influenţa... m-a luminat atunci...în fine, am reuşit să mă dumiresc”. O întreb pe Silvia dacă ar schimba ceva care nu-i mai place acum la o lucrare terminată cu ani în urmă. ”Nu, pentru că sinceritatea momentului în care am făcut-o este unică. Atunci aveam alte calităţi, acum am altele. Ar fi păcat, într-un fel, să intervin pe un lucru cu viziunea de acum, pe viziunea de atunci”.

Pictează pentru că simte culoarea

   Culorile pânzelor de pe perete transmit viaţă. Privindu-le, ai senzaţia că vuietul mării prinde sonor în urechea ta, iar valurile încep să se mişte , chemându-te parcă la joacă. Florile, atât de intens colorate, îţi dau o stare de bucurie şi de exaltare, iar parfumul lor parcă umple spaţiul aievea. Miroase a iarbă şi a grădină ce parcă freamătă de doruri ce se coboară spre tine, mânate de energia artistei ... “Pictura este altceva. Am făcut-o din plăcerea de a mânui culoarea, pentru că eu pictez ca să colorez. Tablourile expuse pe perete îmi interzic să fiu depresivă. Mulţi îmi spun că se simt bine când vin în atelierul meu. Păi, se simt bine datorită acestor culori, care le ridică moralul! Pictura m-a ajutat să mă exterorizez pe pânză, sau pe hârtie. Simţeam culoarea şi am vrut să palpit împreună cu... ţărmul ăla de la Vama Veche, ştii? ”

Numele de Gorduz i se pare superb

   După mai bine de 50 de ani petrecuţi alături de soţul ei, sculptorul Vasile Gorduz, Silvia poate să spună că iubirea pe care o cântă poeţii sau o visează romancierii ori o inventează regizorii, există cu adevărat:” Am avut o şansă nebună, pentru că suntem amândoi una.Totdeauna am făcut aceleaşi lucruri şi am gândit la fel. La timpul respectiv eram inconştienţi, dar Dumnezeu ne-a ajutat să ne găsim.Contează enorm să ai aceleaşi idei! Noi nu ne contrazicem niciodată. E drăguţ că orice spun eu, el aprobă. Şi nu o face din complezenţă, ci pentru că gândeşte la fel ca mine. Crede-mă, lucrul ăsta într-un cuplu este esenţial!” Îmi vede uimirea pe chip şi adaugă :”Mulţumesc Lui Dumnezeu că, la vârsta asta , să-ţi iubeşti bărbatul, şi el să te iubească, să simţi fericire când îl vezi şi când te vede, să ai şi acum aceleaşi păreri despre el, este un dar.Apoi, numele de Gorduz mi se pare.... superb!”

Un premiu cu greutate

   Pierdută printre lucrările ei, ca o sculptură vie, Silvia revine ţinând în mâini un obiect “greu”care aminteşte de un eveniment ce s-a petrecut în urmă cu câţiva ani: Marele Premiu “Prometheus” pentru Opera Omnia, luat împreună cu Vasile Gorduz , în valoare de 1 miliard de lei. Îl aşază lângă bustul numit Evelin. După o clipă de tăcere, o rog să reconstituie momentul şi să-mi redea acel sentiment unic ce a coincis într-un mod fericit cu ziua de naştere a soţului ei, 8 octombrie: “A fost un moment de mare emoţie. Îţi dai seama? Am luat premiul chiar de ziua soţului meu! Hotărârea juriului s-a făcut chiar atunci, cu noi de faţă. Ne uitam la ei să intuim ce vor zice şi, când au anunţat că Silvia Radu şi Vasile Gorduz au luat premiul, a fost sublim” .După câteva clipe de tăcere, Silvia adaugă că a fost o întâmplare că au luat ei premiul şi că foarte bine puteau să-l ia şi ceilalţi, care de altfel, erau foarte buni: “ nici poveste că noi am fi mai grozavi, ci pur şi simplu aşa a fost să fie”. Modestia de care o acuz, o face să râdă în hohote şi zice că nu e modestă, dar este o actriţă excelentă. Apoi, ca să mă convingă că modestia ei este doar un act teatral, îmi argumentează cu replica unui văr :” tu n-ai fi fată rea, dac-ai fi mai modestă!”

Refugiul în artă

   Este imposibil să o determin pe Silvia să-mi povestească despre visele ei de la vârsta adolescenţei. Şi, ca de obicei, schimbă direcţia discuţiei :” Nu am o părere bună despre mine la acea vreme. Eram atât de naivă! Pot să-ţi spun însă că, pe vremea vechiului regim, eram o anticomunistă înrăită. Şi, pentru că nu am avut curajul necesar de a face politică, m-am refugiat în artă. Dacă aş mai avea 20 de ani, mintea şi experienţa de acum, aş fi cu totul altceva.Totuşi, să ştii că mi se pare mult mai interesant faptul că am trăit în perioada comunistă. Toată acea suferinţă m-a format mai mult decât dacă aş fi trăit într-o altă ţară. Precis aş fi fost mult mai săracă!” Despre perioada aceea are nişte amintiri absolut speciale.Ieşea în stradă şi, cu un curaj extraordinar care putea să însemne condamnarea ei, vorbea oamenilor despre schimbare, despre o revoluţie efectivă , despre răsturnarea situaţiei politice a unui regim ce părea înţepenit pe vecie în destinul românilor. Apoi, când momentul de har dumnezeiesc al revoluţiei a avut loc, ieşea în stradă şi saluta pe toată lumea, pentru că simţea nevoia acelei comuniuni cu ceilalţi.Unii chiar o considerau nebună. “Am pierdut acea trăire prea repede. Soţul meu chiar a fost închis la Jilava şi uite cum răspundem noi astăzi. Trăim o viaţă lâncedă şi înloc să ne transformăm, am decăzut într-un mod jalnic.”

Sentimentul unui timp pierdut

    Nu ştiu cum era Silvia Radu înainte, dar acum o găsesc o fiinţă profund spiritualizată şi nu m-aş mira dacă, într-o zi, aş afla că i-ar creşte aripi, neînţelese pentru noi, dar atât de fireşti pentru ea. Ştie precis că scopul vieţii este mântuirea şi că aceasta se obţine numai mergând la biserică.”Totul este ca omul să fie în stare să-i înţeleagă importanţa. Idealul în iubire este Hristos, iar definiţia iubirii se regăseşte cel mai bine în cuvintele Apostolului Pavel: “de aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător...Iubirea” , adaugă Silvia, “ este cel mai minunat dar care se obţine prin Harul Lui Dumnezeu. Dacă vezi că nu eşti bun, aşază-te în rugăciune şi cere-I Lui Dumnezeu să poţi fi ; dacă nu poţi să iubeşti, cere-I şi asta…” Şi din nou modestia o obligă să argumenteze :”Eu sunt o persoană bună doar în aparenţă , dar, de fapt, sunt aşa... tăioasă ...” Există o strălucire stranie în ochii artistei când îmi vorbeşte despre credinţă şi oamenii care o propovăduiesc. Îmi povesteşte cu iubire despre Părintele Sofian şi despre Mănăstirea Antim, apoi despre acel personaj de origine rusă Ioan Străinul (Kulighin) apărut în vremea « Rugului Aprins » la Antim: “ Acest Ioan era un tip absolut obişnuit, puteai să treci pe lângă el fără să-ţi transmită nimic. Însă spunea că este trimisul Lui Dumnezeu, îţi dai seama?! Nu întâmplător apare acest Ioan, la Antim, în mijlocul unor oameni care toţi ajung apoi în puşcărie şi toţi fac un fel de temniţă de-asta… luminoasă. Câteodată fizicul unui om este nesemnificativ, dar cine ştie care amărât din stânga sau din dreapta bisericii este cel mai credincios dintre toţi?” La peste 70 de ani, Silvia spune că, dacă ar fi ales biserica din tinereţe, nu ar mai fi avut acum sentimentul unui timp pierdut.Că, dacă scopul vieţii este mântuirea, a-L cunoaşte cât mai devreme pe Iisus , înseamnă un câştig imens. Vorbeşte despre sfinţi cu o pasiune care te împinge direct în bibliotecile religioase. Pentru că “senzaţionalul” după care aleargă toată lumea, se află chiar în minunile pe care aceste personaje fabuloase le fac. Nu concepe viaţa fără un duhovnic şi găseşte că este mult mai importantă lupta unui călugăr în pustie, care se roagă pentru omenire, decât a unui politician. Nu se consideră bătrână, în schimb, spune că vârsta maturităţii la care se află acum este foarte frumoasă, chiar fericită.

« Îmi place când te uiţi aşa la mine ! »

  Vorbeam cu Silvia ca şi cum am fi fost dintotdeauna prietene. Faptul că o priveam cu atâta admiraţie o cam stânjenea şi, la un moment dat, a început să râdă :”Îmi place când te uiţi aşa la mine! Parcă ai vrea, din respiraţie, să găseşti adevărul!”
Primisem în acea seară mai mult decât aş fi sperat eu.Pentru că nu este de ici de colo să stai la un pahar de vorbă cu o personalitate de o asemenea anvergură. Îmi reproşează că din cauza mea nu şi-a sunat bărbatul de o oră (soţul ei se afla în spital)...
Afară se întunecase de-a binelea, iar  noaptea parcă-şi strecura misterul printre sculpturile artistei.Lumina din atelierul îngerilor Silviei trebuia să se stingă. Cu siguranţă, sculpturile ei aveau nevoie de intimitate, fără ca vreun ochi străin să le privească nesăţios...

Georgeta Istrate