duminică, 30 octombrie 2016

Biserica din Letca Nouă 3



De ce plâng icoanele ?



    Predica Preasfinţitului părinte  Dr. Ambrozie a avut ca ţintă zdrobirea egoului care ne ţine departe de Dumnezeu, acel ego care dă o senzaţie iluzorie de putere şi care de fapt, ne închide uşa Edenului. Am simţit emoţie în glasul Sfinţiei sale şi, cât timp a vorbit, ochii i-au fost umezi. Cuvintele păreau nişte răni, iar inflexiunile variate ale vocii sunau ca o muzică ce parcă ar fi vrut să răscolească conştiinţe adormite  : « …De ce plâng icoanele ?! Plâng pentru că noi am uitat s-o facem. Plângem doar atunci când planurile pe care ni le-am făcut nu s-au realizat, dar plânsul acesta nu este bun şi binecuvântat pentru că  vine din mânie(…). Creştinismul înseamnă a înţelege că trebuie să te jertfeşti pentru ceilalţi, că trebuie să renunţi la ambiţiile şi la orgoliile tale pentru a-l ridica pe fratele tău căzut.  Este foarte greu să înţelegi sensul vieţii creştine dacă n-ai făcut experienţa vieţii eclesiaste, dacă nu te-ai spovedit niciodată şi nu ţi-ai pus încrederea în Dumnezeu (…) Trăim iresponsabil, ne batem joc de viaţa noastră, nu răspundem la chemarea pe care Hristos ne-o face, de a fi în comuniune cu El şi de a ne împărtăşi cu trupul şi sângele Lui. Ne-am închis în noi înşine, dăm dovadă de un egoism fără margini(…). De curând am trăit o experienţă nefericită…mă refer la sinistraţi…Nu ştiu câţi dintre noi am stat să ne gândim dacă nu cumva prin indiferenţa noastră, prin nepăsare, orgolii şi ambiţii, noi cei care ne comportăm ca şi cum am fi nişte stăpâni pe faţa pământului şi domni, ca şi cum n-am avea deasupra noastră un domn şi Dumnezeu care este Iisus Hristos, ne îndepărtăm de credinţă ! Oare faptul că ţara noastră este considerată grădina Maicii Domnului nu ar trebui să ne încurajeze ? De ce în momentele grele credinţa noastră pare că se răceşte ?... »
      Mirosea a mir şi a fum de tămâie. Se făcuse o linişte atât de adâncă încât puteai să simţi cum credinţa din suflete se ridică triumfătoare, zdrobind în mii de cioburi egouri împietrite de mândrie. Poate că în acel moment conştientizam măreţia care ne lipsise…
                                         

Georgeta Istrate

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu