De ce plâng
icoanele ?
Predica Preasfinţitului părinte Dr. Ambrozie a avut ca ţintă zdrobirea
egoului care ne ţine departe de Dumnezeu, acel ego care dă o senzaţie iluzorie
de putere şi care de fapt, ne închide uşa Edenului. Am simţit emoţie în glasul
Sfinţiei sale şi, cât timp a vorbit, ochii i-au fost umezi. Cuvintele păreau
nişte răni, iar inflexiunile variate ale vocii sunau ca o muzică ce parcă ar fi
vrut să răscolească conştiinţe adormite : « …De ce plâng
icoanele ?! Plâng pentru că noi am uitat s-o facem. Plângem doar atunci
când planurile pe care ni le-am făcut nu s-au realizat, dar plânsul acesta nu
este bun şi binecuvântat pentru că vine
din mânie(…). Creştinismul înseamnă a înţelege că trebuie să te jertfeşti
pentru ceilalţi, că trebuie să renunţi la ambiţiile şi la orgoliile tale pentru
a-l ridica pe fratele tău căzut. Este
foarte greu să înţelegi sensul vieţii creştine dacă n-ai făcut experienţa
vieţii eclesiaste, dacă nu te-ai spovedit niciodată şi nu ţi-ai pus încrederea
în Dumnezeu (…) Trăim iresponsabil, ne batem joc de viaţa noastră, nu răspundem
la chemarea pe care Hristos ne-o face, de a fi în comuniune cu El şi de a ne împărtăşi
cu trupul şi sângele Lui. Ne-am închis în noi înşine, dăm dovadă de un egoism
fără margini(…). De curând am trăit o experienţă nefericită…mă refer la
sinistraţi…Nu ştiu câţi dintre noi am stat să ne gândim dacă nu cumva prin
indiferenţa noastră, prin nepăsare, orgolii şi ambiţii, noi cei care ne
comportăm ca şi cum am fi nişte stăpâni pe faţa pământului şi domni, ca şi cum
n-am avea deasupra noastră un domn şi Dumnezeu care este Iisus Hristos, ne
îndepărtăm de credinţă ! Oare faptul că ţara noastră este considerată
grădina Maicii Domnului nu ar trebui să ne încurajeze ? De ce în momentele
grele credinţa noastră pare că se răceşte ?... »
Mirosea a mir şi a fum de tămâie. Se
făcuse o linişte atât de adâncă încât puteai să simţi cum credinţa din suflete
se ridică triumfătoare, zdrobind în mii de cioburi egouri împietrite de mândrie.
Poate că în acel moment conştientizam măreţia care ne lipsise…
Georgeta Istrate
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu