În mijlocul
deşertului, singură şi fără speranţă
Este clar că, odată cu apariţia lui Teodor,
toată viaţa i se schimbă la 180 de grade. În aceste momente un zâmbet ar fi de
ajuns ca să capete forţa necesară de a merge mai departe. Însă viaţa mai are o
lovitură pentru ea : rudele şi prietenii încep să o ocolească, ba chiar o
sfătuiesc să scape de micuţ. Simte că se prăbuşeşte “Parcă eram în mijlocul
deşertului, singură şi fără speranţă.” În acele momente cuvintele unui preot o
scot din impas :”când cazi în colbul străzii, nu rămâi jos, ci te ridici, te
scuturi şi-ţi continui drumul!”
Îşi dă seama că acesta îi este destinul şi
că dacă ea nu va lupta pentru copilul ei, nimeni nu o va face. Suferinţa o
apropie de Dumnezeu, în care găseşte alinare şi sprijin. Ce bine că soţul îi
este aproape! Începe să gândească pozitiv şi, dintr-o dată, vede altfel viaţa...
fiinţa i se umple de fericire când
priveşte ochii vioi ai lui Teodor, când îi aude râsul cristalin, primul
gângurit, primele silabe...Viaţa merge înainte. A ei se împarte în munca la spital şi creşterea
celor doi copii. Când cel mic spune mama pentru prima dată, Elena simte o
fericire inexprimabilă, scăldată în lacrimi liniştitoare. În acelaşi timp,
Liviu învaţă literele alfabetului sub aceeaşi ocrotire. Şi când destinul te
provoacă în asemenea manieră, el însuşi este uluit de forţa pe care o ai ca să-l
înfrunţi... atunci se înduioşează şi îţi trimite ajutoare, acei oameni
potriviţi de care Elena are atâta nevoie!
“Nu mi-e ruşine cu
Doruleţ!“
Şi acum
se întreabă de unde i-a venit puterea în acele nopţi de veghe, de nelinişti şi
de teamă, de căutări şi prăbuşiri?...Au trecut 20 de ani în care fiecare clipă
a fost o jertfă,o renunţare la sine, o bătălie continuă cu viaţa şi cu boala
băiatului ei.Ai zice că, după aproape un sfert de veac de luptă, este obosită. Dar,
nu! “Doresc
să scriu despre copiii cu dizabilităţi, să militez pentru o viaţă mai bună a
lor, să devin mesagerul lor naţional, iar Doruleţ să fie cunoscut în toată
lumea, pentru că mie nu-mi este ruşine cu el.” Despre Liviu spune că a terminat
două facultăţi şi-un masterat, iar a doua facultate a făcut-o pentru fratele
său mai mic...
În urmă cu două decenii, Elena a ales
drumul cel mai greu, dar şi cel mai nobil.Suferinţa ei tăcută a produs o perlă
a cărei strălucire îi luminează chipul prin surâsul cald care i s-a aşezat
permanent pe buze.A ştiut să ierte, a ştiut să îşi acopere rănile cu straturi
de iubire. Pentru că -nu-i aşa?- perlele sunt răni cicatrizate...
Georgeta Istrate
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu