duminică, 11 octombrie 2015

Elena Tănase sau cum se atinge fericirea 3




În mijlocul deşertului, singură şi fără speranţă

    Este clar că, odată cu apariţia lui Teodor, toată viaţa i se schimbă la 180 de grade. În aceste momente un zâmbet ar fi de ajuns ca să capete forţa necesară de a merge mai departe. Însă viaţa mai are o lovitură pentru ea : rudele şi prietenii încep să o ocolească, ba chiar o sfătuiesc să scape de micuţ. Simte că se prăbuşeşte “Parcă eram în mijlocul deşertului, singură şi fără speranţă.” În acele momente cuvintele unui preot o scot din impas :”când cazi în colbul străzii, nu rămâi jos, ci te ridici, te scuturi şi-ţi continui drumul!” 

    Îşi dă seama că acesta îi este destinul şi că dacă ea nu va lupta pentru copilul ei, nimeni nu o va face. Suferinţa o apropie de Dumnezeu, în care găseşte alinare şi sprijin. Ce bine că soţul îi este aproape! Începe să gândească pozitiv şi, dintr-o dată, vede altfel viaţa... fiinţa i se umple de fericire  când priveşte ochii vioi ai lui Teodor, când îi aude râsul cristalin, primul gângurit, primele silabe...Viaţa merge înainte. A ei  se împarte în munca la spital şi creşterea celor doi copii. Când cel mic spune mama pentru prima dată, Elena simte o fericire inexprimabilă, scăldată în lacrimi liniştitoare. În acelaşi timp, Liviu învaţă literele alfabetului sub aceeaşi ocrotire. Şi când destinul te provoacă în asemenea manieră, el însuşi  este uluit de forţa pe care o ai ca să-l înfrunţi... atunci se înduioşează şi îţi trimite ajutoare, acei oameni potriviţi de care Elena are atâta nevoie!

“Nu mi-e ruşine cu Doruleţ!“

   Şi acum se întreabă de unde i-a venit puterea în acele nopţi de veghe, de nelinişti şi de teamă, de căutări şi prăbuşiri?...Au trecut 20 de ani în care fiecare clipă a fost o jertfă,o renunţare la sine, o bătălie continuă cu viaţa şi cu boala băiatului ei.Ai zice că, după aproape un sfert de veac de luptă, este obosită. Dar, nu! “Doresc să scriu despre copiii cu dizabilităţi, să militez pentru o viaţă mai bună a lor, să devin mesagerul lor naţional, iar Doruleţ să fie cunoscut în toată lumea, pentru că mie nu-mi este ruşine cu el.” Despre Liviu spune că a terminat două facultăţi şi-un masterat, iar a doua facultate a făcut-o pentru fratele său mai mic...
      În urmă cu două decenii, Elena a ales drumul cel mai greu, dar şi cel mai nobil.Suferinţa ei tăcută a produs o perlă a cărei strălucire îi luminează chipul prin surâsul cald care i s-a aşezat permanent pe buze.A ştiut să ierte, a ştiut să îşi acopere rănile cu straturi de iubire. Pentru că -nu-i aşa?- perlele sunt răni cicatrizate...

                                           
  Georgeta Istrate

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu