Cultura Sălcuţa





   A fost numită astfel după staţiunea din apropierea comunei Pleniţa (judeţul Dolj), unde s-au întreprins cercetări între anii 1916 şi 1920, continuate apoi şi în anii '50.
Triburile aparţinătoare culturii Sălcuţa, înrudite cu acelea ale culturii Gumelniţa, au dezvoltat o cultură sprijinită pe fondul Vinča din provincia din dreapta Oltului. Cultura Sălcuţa, ca şi cultura Gumelniţa, depăşeşte graniţele actuale ale României, ea făcând parte dintr-un complex cultural mult mai mare, care se întinde şi în nord-vestul Bulgariei (aspectul Krivodol), şi în Valea Moraviei, în Iugoslavia (aspectul Bubanj. Spre vest ocupă şi o parte a Banatului, în bazinul râului Cerna venind în contact cu fondul Vinča târziu (D) şi cu purtătorii culturilor Tiszapolgár şi Bodrogkeresztúr, originare din bazinul Tisei. Contactul cu lumea sudică a fost benefic din punct de vedere al evoluţiei, deoarece acele civilizaţii se aflau pe o treaptă superioară de dezvoltare (bronzul timpuriu), iar interacţiunile între culturi au adus un plus de cunoaştere şi civilizaţie.
 Staţiunea eponimă este fortificată cu şanţ şi val de apărare, aşa cum sunt toate aşezările culturii Sălcuţa. Ele se găsesc de obicei în apropierea apelor şi izvoarelor bogate în apă, pe terase sau boturi de deal. De cele mai multe ori comunităţile sălcuţene continuau să locuiască pe vechile aşezări. Este răspândit şi tipul de aşezare în formă de tell, dar el este cu milt mai rar decât în cultura Gumelniţa. Urmele locuirii purtătorilor acestei culturi au fost decoperite şi în peşteri. Ca tip de locuinţă erau răspândite colibele şi locuinţele de suprafaţă cu una sau două încăperi.(Daicoviciu, 1960, p. 58). Îngrămădirea locuinţelor şi sporirea numărului acestora, arată o comunitate cu un număr crescut de locuitori, fapt ce a dus la o dezvoltare economică şi culturală sporite.
 Numărul uneltelor de silex, cum ar fi: lame-cuţite, răzuitoare pe lamă, etc., este foarte mare, de asemenea, uneltele din piatră şlefuită. Pe lângă acestea, purtătorii culturii Sălcuţa foloseau frecvent ustensile din corn de cerb şi os, cum ar fi săpăligile din corn de cerb cu ajutorul cărora lucrau pământul, sulele din oase de mamifere sau de pasăre. În plus, încă din faza de început a acestei culturi se cunoaşte cuprul, din care confecţionau obiecte de podoabă. De asemenea, comunităţile sălcuţene au utilizat diverse tipuri de unelte din cupru, de la cele mai simple, adică mici obiecte precum sule, cârlige de pescuit, etc, la cele mai complexe, cum ar fi dălţi, topoare plate, topoare cu braţele dispuse în cruce. Tehnicile de prelucrare a cuprului au variat, folosindu-se martelarea la cald şi rece, reducerea minereului apoi turnarea sa în tipare monovalve sau bivalve prin procedeul numit „ceară pierdută”.
 Numărul mare al râşniţelor descoperite pe teritoriul sălcuţean trădează caracterul agricol al culturii Sălcuţa.
 De-a lungul evoluţiei, sălcuţenii şi-au îmbogăţit continuu cultura materială şi spirituală. Ei îşi ornamentau ceramica prin pictură cu grafit, incizie şi încrustare cu roşu şi alb, dar şi aplicarea picturii după ardere[1]. Canelurile de tradiţie vinciană joacă un rol important în cultura materială a acestor comunităţi. Figurinele de lut ars şi din os sunt asemănătoare cu cele din cultura Gumelniţa, o parte din ele şi cu cele din cultura Vinča. Ritul de înmormântare era cel de înhumaţie.
 Evoluţia culturii Sălcuţa cunoaşte patru faze principale (I-IV). Ultima fază marchează transformări profunde, produse în urma contactului cu elementele stepice răsăritene, prezente mai ales datorită extinderii de-a lungul Dunării, a purtătorilor culturii Cernavoda I. Dinspre vest s-a produs pătrunderea, în aria Sălcuţa, a comunităţilor Bodrogkeresztúr, această realitate culturală poate fi considerată ca premisă a apariţiei unei noi culturi, Coţofeni, care va evolua în eneoliticul final. (Beldiman, 2008, p. 65).


BIBLIOGRAFIE

· Beldiman, Corneliu, Istoria veche a românilor, Datele, Editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2008.
· Daicoviciu, C, Istoria României, vol. I,  Editura Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, 1960.



[1] Mai este numită şi pictură crudă

Un comentariu:

La psiholog. De vorbă cu Florentina: Forța cuvintelor stă în emoția rostirii

  - Cât de importante sunt cuvintele? Care este puterea lor?   -   Cuvintele se formează în interiorul nostru. Limbajul este un rezult...