luni, 23 februarie 2015

Sistematizarea din „epoca de aur”



  

    Sistematizarea din „epoca de aur” a fost una din cele mai dureroase, deoarece a provocat distrugeri ireparabile trupului și sufletului acestui neam. Până în anul 1989, aproximativ 29 de oraşe au fost reconstruite în proporţie de 85-90%, acest lucru efectuându-se în etape. 


      După anul 1955, regimul comunist a început un vast program de construcții de locuințe. Ca urmare,  au apărut cartierele de blocuri ridicate la periferia marilor oraşe. Dacă nu serveau noii viziuni, arhitectura tradițională și structura urbană, erau demolate  și înlocuite  de blocuri cu un număr mare de apartamente. Cel mai probabil, tactica   fusese adoptată conform principiului care spune că aceste clădiri colective  compactează populaţia, care astfel poate fi mai uşor supravegheată de Securitate. Prin acest program,  lumea nouă, cel puţin la nivel de clădiri,  rupea legăturile cu lumea veche tradiţională, căci puţine monumente istorice au rămas în picioare. Oamenii au fost dezrădăcinaţi, obligaţi să-şi părăsească casele în care poate că trăiseră o viaţă, iar acum trebuiau să se mulţumească cu mult mai puţin. Regimul nu s-a gândit nicio clipă  la trauma pe care avea să o producă populaţiei, care nu va uita curând, căci  momentul decembrie 1989 a dovedit-o din plin. Ambiţiosul program de sistematizare a orașelor şi satelor  a alarmat, în mod legitim, o mare parte dintre cetăţenii ţării. Însă protestele unor membri ai Comisiei Patrimoniului Cultural Naţional - istorici, arhitecţi, istorici de artă -  nu au fost luate în considerare. Nici presa internaţională nu a reuşit să oprească îndrăznețul proiect.

O sistematizare  înfăptuită pe sacrificiul monumentelor istorice 

     Visul lui Nicolae Ceauşescu era de a construi un mare centru civic al Bucureştiului, iar  Casa Poporului să fie aşezată în inima acestui centru. A şi avut de unde să se inspire, căci prin anii '80, fascinat de arhitectura chineză şi nord-coreeană, i-a venit ideea de a înlocui vechiul oraş, care avea în spate veacuri de istorie, cu unul nou care să reflecte grandoarea sistemului pe care îl conducea.  Aşadar, în planurile sale, exista şi un termen, 1990, dată la care aproape toţi locuitorii Bucureştiului să se mute în blocuri noi. Oamenii au protestat mai tare sau în intimitatea camerei lor, dar partea cea mai dureroasă a acestui plan era că existau o mulţime de monumente istorice şi biserici care stăteau în calea acestui plan. Distrugerea acestora avea să fie o rană, atunci şi acum, pentru cultura, religia şi istoria capitalei şi a întregii ţări. Pentru a nu întâmpina împotriviri şi a face totul legal, soarta acestor monumente a fost decisă prin decrete, care au înlesnit distrugerile. Așadar, după anul 1980, modificarea geografiei habitatului rural şi urban avea să fie “încununat” de o idee grandioasă: un uriaş proces de construcție a noului centru civic al Bucureștiului, un perimetru arhitectonic ce urma sa fie un viu exemplu pentru întreaga ţară. În aria istorică a Dealului Uranus, pe lângă demolarea unor întregi cartiere de locuinţe, sacrificiul monumetelor istorice  era inevitabil.  Casa Republicii - un amestec de stiluri arhitectonice, întins pe o suprafata de 6,3 hectare, construcție ce avea să devină  simbolul regimului comunist, fiind în acelaşi timp centru al autorităţilor politice şi administrative ale statului. În această clădire, care deţine locul al doilea în lume ca mărime, trebuiau să fie înglobate Comitetul Central, Consiliul de Miniştri şi Marea Adunare Naţională. Evident, unei clădiri care deţine locul doi în lume după Pentagon , trebuia să i se construiască un bulevard pe măsură. Acesta, care pleacă din faţa clădirii faraonice şi pe care l-au numit “Victoria Socialismului”, este mai larg decât Champs-Élysées din Paris. 

Georgeta Istrate

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu