Sistematizarea
din „epoca de aur” a fost una din cele mai dureroase, deoarece a provocat
distrugeri ireparabile trupului și sufletului acestui neam. Până în anul 1989, aproximativ
29 de oraşe au fost reconstruite în proporţie de 85-90%, acest lucru efectuându-se
în etape.
După anul
1955, regimul comunist a început un vast program de construcții de locuințe. Ca
urmare, au apărut cartierele de blocuri
ridicate la periferia marilor oraşe. Dacă nu serveau noii viziuni, arhitectura
tradițională și structura urbană, erau demolate
și înlocuite de blocuri cu un
număr mare de apartamente. Cel mai probabil, tactica fusese adoptată conform principiului care
spune că aceste clădiri colective
compactează populaţia, care astfel poate fi mai uşor supravegheată de
Securitate. Prin acest program, lumea
nouă, cel puţin la nivel de clădiri,
rupea legăturile cu lumea veche tradiţională, căci puţine monumente
istorice au rămas în picioare. Oamenii au fost dezrădăcinaţi, obligaţi să-şi
părăsească casele în care poate că trăiseră o viaţă, iar acum trebuiau să se
mulţumească cu mult mai puţin. Regimul nu s-a gândit nicio clipă la trauma pe care avea să o producă
populaţiei, care nu va uita curând, căci
momentul decembrie 1989 a dovedit-o din plin. Ambiţiosul program de sistematizare a
orașelor şi satelor a alarmat, în mod
legitim, o mare parte dintre cetăţenii ţării. Însă protestele unor membri ai
Comisiei Patrimoniului Cultural Naţional - istorici, arhitecţi, istorici de artă
- nu au fost luate în considerare. Nici
presa internaţională nu a reuşit să oprească îndrăznețul proiect.
O
sistematizare înfăptuită pe sacrificiul
monumentelor istorice
Visul lui
Nicolae Ceauşescu era de a construi un mare centru civic al Bucureştiului,
iar Casa Poporului să fie aşezată în
inima acestui centru. A şi avut de unde să se inspire, căci prin anii '80,
fascinat de arhitectura chineză şi nord-coreeană, i-a venit ideea de a înlocui
vechiul oraş, care avea în spate veacuri de istorie, cu unul nou care să
reflecte grandoarea sistemului pe care îl conducea. Aşadar, în planurile sale, exista şi un
termen, 1990, dată la care aproape toţi locuitorii Bucureştiului să se mute în
blocuri noi. Oamenii au protestat mai tare sau în intimitatea camerei lor, dar
partea cea mai dureroasă a acestui plan era că existau o mulţime de monumente
istorice şi biserici care stăteau în calea acestui plan. Distrugerea acestora
avea să fie o rană, atunci şi acum, pentru cultura, religia şi istoria
capitalei şi a întregii ţări. Pentru a nu întâmpina împotriviri şi a face totul
legal, soarta acestor monumente a fost decisă prin decrete, care au înlesnit
distrugerile. Așadar, după anul 1980, modificarea geografiei habitatului rural
şi urban avea să fie “încununat” de o idee grandioasă: un uriaş proces de
construcție a noului centru civic al Bucureștiului, un perimetru arhitectonic
ce urma sa fie un viu exemplu pentru întreaga ţară. În aria istorică a Dealului
Uranus, pe lângă demolarea unor întregi cartiere de locuinţe, sacrificiul
monumetelor istorice era
inevitabil. Casa Republicii - un amestec
de stiluri arhitectonice, întins pe o suprafata de 6,3 hectare, construcție ce
avea să devină simbolul regimului
comunist, fiind în acelaşi timp centru al autorităţilor politice şi
administrative ale statului. În această clădire, care deţine locul al doilea în
lume ca mărime, trebuiau să fie înglobate Comitetul Central, Consiliul de
Miniştri şi Marea Adunare Naţională. Evident, unei clădiri care deţine locul
doi în lume după Pentagon , trebuia să i se construiască un bulevard pe măsură.
Acesta, care pleacă din faţa clădirii faraonice şi pe care l-au numit “Victoria
Socialismului”, este mai larg decât Champs-Élysées din Paris.
Georgeta Istrate
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu