Monologul femeii nefericite

Ca un stăpân mă sfidai

Şi călcai  peste mine,

Când sufletul meu se târa

Cerşindu-ţi un strop de iubire

M-ai rănit de milioane de ori

M-ai înşelat de fiecare dată,

Pentru mine născoceai doar ocări

Veşnic faţa-mi era de lacrimi udată

Am îndurat fiindcă speram

Dar ce să faci cu speranţa?

Am suportat , căci te iubeam,

Ah,  ce teribilă scenă e viaţa!

Eu te-aşteptam, tu habar nu aveai,

Îmi repetai că sunt neînsemnată,

Speram să-mi oferi o frântură de rai,

Tu înjurai, ca o moară stricată

Devastai fără milă sufletul meu,

Dansai bucuros pe inima mea,

Şi eu...ce naivă! Visam tot mereu

Că ura-n  iubire se va transforma.

Am căutat în inima mea flori

Dar tu le transformaseşi în cenuşă,

Am căutat în sufletul meu sori

Dar cineva afară îi dădusă.

Refuzam categoric să cred

Că-n piept ai un bulgăr de gheaţă,

Nicicum nu voiam să accept

Că nu poţi a iubi, că eşti o paiaţă

Un nimic îmbrăcat în trup omenesc

Un munte de piatră-ncremenită,

Un vis înşelător şi-atât de grotesc,

Ah, tu nu eşti persoana potrivită!

Într-un final,  m-am trezit,

În foc am aruncat  speranţa,

Căci ea tot timpul m-a păcălit

Şi-ar fi făcut-o toată viaţa

Acum, de-ai veni la mine-n genunchi,

Şi inima de ţi-ai pune-o pe masă,

Nu te mai vreau, nu te mai pot iubi

Căci ai ucis în mine ultimul dor de viaţă!

Georgeta Istrate