miercuri, 20 octombrie 2010

Gheorghe Iancu: „Las moştenire României un record mondial absolut şi definitiv”




 

   Zborul cu paraşuta este cel mai frumos din toate, te îmbată, este absolut fantastic, în momentele acelea poţi să şi mori,  că nici nu-ţi dai seama...


     În opinia lui Gheorghe Iancu,  dragostea saltului cu paraşuta este mai mare şi mai profundă decât orice altă iubire. Este dezinteresată, adevărată, o dragoste care nu moare niciodată, devii dependent, nu poţi trăi fără ea. Această meserie  transformă omul, îl face extraordinar de inteligent şi-i formează un autocontrol formidabil...

Un caracter puternic

   Ştefan Dumitrescu, şeful A.N.P.R.  (Asociaţia Naţională a Pensionarilor din România)  îmi propune să merg la un eveniment, ce avea loc la Fabrica de Paraşute,  dar nu suflă nicio vorbă în plus. Ajungem. Sala este plină. Se discută despre evoluţia aviaţiei şi situaţia actuală din România. Şedinţa este condusă de Gheorghe Iancu, preşedintele Asociaţiei Naţionale a Paraşutiştilor din România,  despre a cărui personalitate aveam să am o mostră la finalul dezbaterilor: „  cum vi s-a părut mitingul aviatic de la Otopeni? Nu de alta, dar aş vrea să-mi verific impresiile”. Răspunsurile din sală sunt diverse: „ frumos; necesar; o organizare precară...”. La un moment dat,  murmurul  ia amploare.Domnul  Iancu intervine: „eu am vrut să creez un dialog între mine şi voi, nu între voi şi voi!”  Prima mea concluzie: autoritar... „ după părerea mea, adaugă domnul Iancu, a fost unul dintre cele mai slabe mitinguri aviatice pe care le-am văzut până acum, mai ales partea organizatorică. Eu îi dau nota 2!”  Aha... şi foarte exigent:   „Domnilor, dacă mai aveţi ceva de spus, completează preşedintele, vă rog să interveniţi!” I se răspunde cu tăcere. Cu o ironie fină în glas, dezamăgit că nu este combătut, adaugă: „aşadar, toate problemele sunt aşa cum au fost descrise... tot ce-am spus eu  este adevărat... nu aveţi nimic de contrazis:  politica merge bine, noi ne vedem de treburile noastre...”.
   Până aici mi-am făcut doar o idee despre caracterul puternic al domnului Iancu. Surpriza de-abia acum avea să înceapă, pentru că, dincolo de aparenţe, am descoperit o sensibilitate ieşită din comun.

Cine sunteţi, domnule?



 
 „Un cetăţean român care-mi iubesc foarte mult ţara,  pentru care am făcut multe lucruri, după părerea mea, bune;  după părerea altora, foarte bune ;  pentru România,  extraordinare. Vreau să las ţării mele, ca  moştenire,  un record mondial absolut şi definitiv , care nu va mai putea fi marcat niciodată, iar egalat nu mai are valoare, deoarece altele sunt condiţiile actuale”.
   Recordul înregistrat de domnul Iancu a avut loc în data de 31 mai 1961, la Ploieşti. A fost anul lui de glorie. La acea dată, evenimentul a produs o mare bulversare pe plan mondial, deoarece proba de 1000 metri, cu deschidere a paraşutei întârziată timp de zece secunde şi aterizare la punct fix,  era deja epuizată . Ca să pună regulile unui nou record,  trebuiau să schimbe condiţiile.  Extraordinarul  stă în faptul că acest record va fi veşnic, va rămâne pecetluit, ca o emblemă sculptată în piatră,  care nu se devalorizează.  Este singurul record din România, şi din lume,  care nu mai poate fi depăşit. În ce a constat acel record şi de ce a fost unic? „ Un record la paraşutism înseamnă precizie a aterizării pe punctul zero , altfel spus punctul matematic zero de la intersecţia a două drepte. Deoarece acest punct este invizibil de la o distanţă oarecare, se marchează pe sol cu două drepte. Noi folosim două pânze albe, tăiate la o dimensiune care , în raport cu înălţimea,  să poată fi văzute. Ei bine , eu am atins acel punct de intersecţie, nu o dată, de două ori consecutiv! ”
 
Să depinzi de o bucată de pânză...

       Diferenţa dintre zborul cu avionul şi cel cu paraşuta este majoră. Atunci când zbori cu avionul, ai siguranţă şi sprijin, în timp ce săritul cu paraşuta te desprinde de materie. Riscul este maxim, căci, ce este o paraşută? O bucată de pânză  înfăşurată într-o capotă!  În momentul săriturii, panica nu trebuie să existe, deoarece încetineşte viteza de reacţie, inhibă, paralizează. Întrebarea obsedantă : oare, se deschide?,  te propulsează automat într-o zonă a curajului. Nici nu ai de ales! Iată cum îşi face calculele Gheorghe Iancu: dacă sunt 51 la sută şanse să scape , celelalte 49 la sută le va completa cu tehnica, cunoaşterea paraşutei şi a mediului în care va lucra.Dacă mai adăugăm şi pasiunea , victoria este garantată. Mă întreb, ce sentiment trăieşti atunci când se deschide paraşuta? :  „ Este o senzaţie de relaxare, pentru că,  oricât de stăpân ai fi pe tine, paraşuta poate să-ţi facă figura. De exemplu, se poate încurca pur şi simplu, iar dacă se întâmplă la fel şi cu  cea de rezervă, doar norocul, stăpânirea de sine  şi reacţia rapidă te mai pot salva”.
 
   
Între nebunie şi curaj stă raţiunea

         Un exponent al curajului! - aşa a fost socotit de presă Gheorghe Iancu. Dar ce este curajul? Unii au spus că este puterea de a-ţi învinge frica, recunoaşterea faptului că există ceva mai presus decât aceasta. Alţii l-au numit nebunie. Interlocutorul meu consideră curajul sinonim cu voinţa. Este de părere că, între nebunie şi curaj, există raţiunea, care te salvează: „Nu te naşti cu acest curaj, el se formează. În realitate,  ceea ce se naşte în noi este dorinţa de aventură, dar în cazul paraşutistului nu e loc de nebunie, ci raţionament, fiecare gest este controlat şi supus voinţei.Paraşutistul  învaţă să-şi transforme mâinile în eleroane (părţi mobile ale avionului care schimbă poziţia), deci devine un avion viu, de aceea este supranumit omul pasăre. Două avioane nu se pot lipi unul de altul , dar doi oameni,  da”.  Este adevărat. Domnul Iancu a trăit de foarte multe ori, acolo sus, alăturarea de un alt om. Toţi tinerii,  pe care-i instruia în tainele meseriei şi care împlineau vârsta de 18 ani,  primeau un cadou nepreţuit : „ săream cu ei în braţe, ne îmbrăţişam şi ne uram reciproc viaţă lungă”.  

   
A-ţi depăşi limitele

  Ţinta principală a interlocutorului meu a fost întotdeauna depăşirea propriilor limite. Dar unde este limita omului, în acest caz? „ Momentul săriturii din avion şi desprinderea de materie! Ceea ce este dincolo de această limită înseamnă depăşire. Şi aceasta te face om adevărat, te purifică. Dincolo de acea limită nu există decât curăţenie sufletească şi cinste. Cu paraşuta nu te poţi juca, cu atmosfera nici atât, nu ţi se permite să greşeşti! Dacă ai greşit o dată, n-o să mai ai ocazia s-o faci a doua oară. De aceea, când plonjezi  în neant, nu trebuie să-ţi pierzi nicio secundă raţionamentul”. 

Părintele paraşutismului românesc




    
       S-a născut la 18 noiembrie 1933, în comuna Falaşteanca, judeţul Giurgiu. La vârsta de 16 ani, o întâlnire cu ofiţerul de aviaţie civilă,  Partenie Popescu,  avea să-i dea un drum în viaţă, căci, la îndemnul acestuia, a urmat cursurile şcolii de paraşutism. Atât de mult i-a plăcut zborul încât, la vârsta de 17 ani, a ajuns instructor. De-a lungul timpului,  a bătut 39 de recorduri naţionale şi 3 internaţionale, iar cel din anul 1961 s-a dovedit a fi absolut şi definitiv. La mitingurile aviatice, a zburat pe aripa avionului sau pe capotă, a coborât între cele două jambe ( picioare ale trenului de aterizare, de care sunt prinse roţile avionului),  unde, pe o scară de gimnastică din frânghie, făcea acrobaţie, stârnind admiraţia publicului. Este maestru al sporturilor în paraşutism, a fost şi este un model în viaţă pentru mulţi, fiind  considerat părintele paraşutismului românesc. La cei  77 de ani,  poartă cu sine 37 de ani de activitate de zbor, 4200 de lansări cu paraşuta, ultima a făcut-o în anul 2007. A instruit generaţii de paraşutişti, a participat la un campionat mondial şi la mai multe concursuri sportive internaţionale, a fost, vreme îndelungată,  pe prima pagină a ziarelor . În anul 2011,  va sărbători 50 de ani de la  record, printr-o nouă săritură cu paraşuta.

Un giuvaier de preţ

        După interviu, am plecat împreună cu şeful A.N.P.R., Ştefan Dumitrescu. Având în vedere că a lucrat  în aviaţie, înţelesese mai bine decât mine trăirile lui Gheorghe Iancu. O vreme s-a lăsat tăcerea, dar , vizibil afectat de  cele ce auzise,  a ţinut să precizeze:  „În paraşutism,  nu  este nici frică, nici nebunie. Între acestea două există tărâmul neînfricării. Când omul, îndrăgostit iremediabil de paraşutism, se aruncă pe acest tărâm,  devine de neînvins. Scopul pentru care paraşutistul părăseşte nava este o stare de graţie care te transpune într-un alt plan. Gestul este un act de iubire supremă, el înglobează toate iubirile spuse şi nespuse,  într-una singură- fie că este vorba de iubirea pentru o femeie, fie că este dragostea de neam , de copil, de meserie, de părinţi... Toată această frumoasă nebunie este făcută pe altarul unei iubiri supreme: dragostea de ţară, iar numele ei este implicat, căci  România îi va purta numele veşnic, ca pe un giuvaer de preţ”. 

   
 Georgeta Istrate



4 comentarii:

  1. Cu tot respectul si admiratia pe care le am fata de dl. Gh.Iancu, nu sunt de acord cu asertiunea sa:"Dragostea saltului cu parasuta este mai mare si mai profunda decat orice alta iubire!" Eu insumi am fost indragostit si am practicat acest sport, pe care l-am abandonat fortuit, dar dragostea aceea sublima pt. fiinta cu sufletul-pereche, nu poate fi comparata cu nicio iubire pamanteana (poate ca nu a cunoscut o astfel de fiinta?).

    RăspundețiȘtergere
  2. Te inteleg si pe tine, camarade, dar inteleg si simtirea domnului Iancu: acolo sus esti implinit, esti liber, in timp ce jumatatea mai are reprosuri de facut...:)

    RăspundețiȘtergere
  3. La multi ani domnule IANCU GHEORGHE .Va ureaza fostul camarad de armata (eu eream anul 1 dumneata 2. Deja te facuse sergent.(anul 1956)Mai pedepsit sa fac schimbul 2 de planton 3 zile consecutiv pentru ca dormeam si ofiterul de servici iti fura patura care te acoperea.

    RăspundețiȘtergere
  4. Domnul Iancu Este in erou un om deosebit care prin pasiunea lui face cinste Romaniei ! Eu doresc multa sanatate si bucurii si viata lunga acestui Domn !

    RăspundețiȘtergere