O operă bazată pe
imaginaţie
Iubirea pentru literatura română şi cea universală au
fost alimentate de trei perioade distincte, care s-au desfăşurat pe tot atâtea
planuri: zona fictivă, ce cuprinde traseul New York-Chicago, descris de
străbunica; spaţiul internatului şcolar, care i-a înlesnit contactul cu viaţa literară intensă a Clujului anilor ’70, şi partea a treia este perioada în care a
venit la Bucureşti, unde şi-a îmbunătăţit
şi purificat limbile învăţate în copilărie. Opera sa are ca instrument principal
imaginaţia: “textele mele spun toate o
poveste mai mult sau mai puţin agravată de ficţiune ». Şi dacă nu ar fi
fost orb crede că ar fi realizat altceva, obligatoriu bazat pe imaginaţie,
poate chiar şi-ar fi cultivat
pasiunea pentru pictură,
activitate de care era îndrăgostit până să-şi piardă vederea. Pe de altă parte,
cum viaţa este o surpriză continuă, ar fi putut să plece în altă ţară. Legat de
acest lucru, povesteşte că, prin anii 80 , “ aveam aşa o agitaţiune, nu prea-mi ajungeau frontierele politice ale
patriei, pe care o străbăteam dintr-o parte în alta cu tot felul de motive şi
pretexte”. Atitudinea lui de tânăr neliniştit a determinat-o pe mamă să exclame:
“Pe tine, dacă vedeai, demult te-ar fi împins dracu-n frontieră!”
România nevrotică
şi cea surâzătoare
Înainte de a-l fi cunoscut pe Sergiu Ruba mă
gândeam că am să găsesc un om care are poate nişte complexe, poate e resemnat
ori supărat pe viaţă sau pe Dumnezeu pentru faptul că nu poate vedea lumina
soarelui. Nici vorbă de asta! Felul în care a rostit prima frază, glasul atât de sigur
şi de optimist, au spulberat orice speculaţie. Elocvenţa cu care comunică, a
scos la iveală o incredibilă cultură, o viteză de reacţie uimitoare şi, nu de
puţine ori, spiritul său ludic venea exact în cantitatea potrivită ca să dea
culoare discuţiei. La un moment dat, am atins subiectul fericirii care se
traduce pentru el în timp liber : « Fericirea depinde de
cantitatea de timp liber pe care o ai la îndemână, ca să faci ce vrei.Din
păcate acesta este din ce în ce mai puţin…suntem supuşi unei agresiuni
exterioare teribile ». Totuşi îl deranjează felul devalorizant în care
este privit un nevăzător şi faptul că lumea din jur nu mai surâde. De unde
ştie ? Simplu. Consideră că surâsul nu este o invenţie vizuală, ci
« o creaţie interioară care se simte din voce şi atitudine ». Tot din
atitudine percepe două Românii : una urbană, agitată şi nevrotică, mai
ales prin prezenţa agresivă a limbii române prin mass-media. Recunoaşte însă că
la această nevroză participă şi
el ; varianta a doua vorbeşte despre o Românie profundă , în care oamenii
sunt senini, comunicativi şi au acea disponibilitate a surâsului existentă în
perioada interbelică şi care, din păcate, a devenit un ideal. Totuşi acest ideal
l-a găsit în …Spania!
Georgeta Istrate
