Ca şi
viaţa unui om…
Biserica Mănăstirii Cheia, cu hramurile “Sfânta
Treime” şi “Adormirea Maicii Domnului”, este construită în stilul tradiţional , cu pridvor specific arhitecturii
româneşti. Are trei turnuri ce îi conferă eleganţă şi măreţie. Picturile în
frescă sunt executate de pictorul Naum Zugravul, iar icoanele împărateşti sunt
opera renumitului pictor Gheorghe Tăttărăscu. Iconostasul, în stil baroc, din
lemn sculptat şi aurit, este opera unor meşteri vienezi şi a fost donat
bisericii de către Episcopul Chesarie
din Buzău, care a şi sfinţit biserica , la 20 iulie 1839.
La început a fost un schit simplu de lemn
cu hramul “Sfântul Nicolae”, fondat de câţiva ciobani din Săcele. Acesta a
rezistat timp de şapte ani, până când
turcii l-au distrus fără milă. A fost refăcut în anul 1790 cu hramul “Adormirea
Maicii Domnului” . Nici de această dată
nu a avut viaţă lungă. În anul 1832, în urma unui incendiu , a ars din
temelii . Atunci au fost salvate icoanele împărăteşti, stranele sfeşnicele şi
alte obiecte de cult. Când totul părea potrivnic, lăcaşul reînvie din propria cenuşă. Trei ani mai târziu,
ieromonahii Damaschin si Iustin (ale căror morminte se află în această biserică, la stânga şi la dreapta
altarului) , împreună cu cei 33 de călugări şi creştinii din împrejurimi,
construiesc impunătoarea biserică de zid care există şi astăzi, chiliile,
clopotniţa şi gospodăriile anexe.
În
perioada în care stareţ a fost
ieromonahul Damaschin, mănăstirea a avut o perioadă înfloritoare din punct de vedere
material şi spiritual. Ca şi viaţa unui om, lăcaşul a cunoscut urcuşuri şi
coborâşuri, ieşind întotdeauna din toate crizele mai puternic şi mai frumos. Legea
secularizării averilor mănăstireşti i-a redus dramatic veniturile obligând-o , în 1906, să
renunţe la viaţa de obşte. Stareţul Grigorie Munteanu Georgescu, fost ucenic la
Muntele Athos, readuce la viaţă Cheia şi construieşte paraclisul mănăstirii pentru
slujbele de iarnă. Însă, în al ll-le război mondial, germanii au distrus clădirile
incintei . La fel şi cutremurul din 1977 nu a trecut neobservat, lăsându-şi amprenta distrugătoare pe acest loc.
Sunet şi lumină…
Şi totuşi Mănăstirea Cheia există
astăzi mai frumoasă ca oricând. Aşezată într-un peisaj de o rară frumuseţe,
este ca o chemare tainică spre veşnicie şi oricât te-ai strădui, nu poţi s-o
ocoleşti Cheia a fost şi rămâne aici în timp şi spaţiu, ca o mărturie de
credinţă. Istoria, cu război şi pace , a lovit-o şi a mângâiat-o, dar nu a desfiinţat-o. La intrarea în cimitirul
mănăstirii , poarta spre veşnicie a celor ce pleacă dintre noi, există o
statuie în continuă rugăciune. Este simbolul credinţei că dincolo de
deşertăciunea acestei lumi se află o speranţă. Şi acea speranţă este firul de
care se agaţă omul în ascensiunea sa într-o lume lipsită de rău…
Rănită şi vindecată de atâtea ori Cheia, împreună cu călugării şi preoţii ei, inspiră credinţă , pace, evlavie. Toate aceste
virtuţi sunt născute dintr-un duh al
blândeţii remarcabil şi ne cheamă neîncetat
să ne povestească despre răbdare , suferinţă dar si despre dragoste. Despre
bucuria sfântă ce se naşte din răni sângerânde, despre acea pace firească
şi despre cuminţenie în priviri şi
atitudine. Am plecat de la mănăstire sub cerul unui început de amiază cum nu
mai văzusem. Aerul era plin de sunet şi lumină, un sunet clar al clopotelor
care chema credincioşii ţinutului la întâlnirea cu Dumnezeu. Autocarul în care
mă urcasem alerga spre o altă destinaţie însă
amintirea acestei mănăstiri mi se întipărise în suflet . Simţeam
tristeţea despărţirii ca pe o rană nevindecabilă…
Georgeta
Istrate
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu