sâmbătă, 26 august 2017

MĂNĂSTIREA CHEIA (II) - ultima





Ca şi viaţa unui om…

Biserica Mănăstirii Cheia, cu hramurile “Sfânta Treime” şi “Adormirea Maicii Domnului”, este construită în stilul  tradiţional , cu pridvor specific arhitecturii româneşti. Are trei turnuri ce îi conferă eleganţă şi măreţie. Picturile în frescă sunt executate de pictorul Naum Zugravul, iar icoanele împărateşti sunt opera renumitului pictor Gheorghe Tăttărăscu. Iconostasul, în stil baroc, din lemn sculptat şi aurit, este opera unor meşteri vienezi şi a fost donat bisericii  de către Episcopul Chesarie din Buzău, care a şi sfinţit biserica , la 20 iulie 1839.
     La început a fost un schit simplu de lemn cu hramul “Sfântul Nicolae”, fondat de câţiva ciobani din Săcele. Acesta a rezistat timp de şapte ani,  până când turcii l-au distrus fără milă. A fost refăcut în anul 1790 cu hramul “Adormirea Maicii Domnului” . Nici de această dată  nu a avut viaţă lungă. În anul 1832, în urma unui incendiu , a ars din temelii . Atunci  au fost salvate  icoanele împărăteşti, stranele sfeşnicele şi alte obiecte de cult. Când totul părea potrivnic, lăcaşul  reînvie  din propria cenuşă. Trei ani mai târziu, ieromonahii Damaschin si Iustin (ale căror morminte se află în  această biserică, la stânga şi la dreapta altarului) , împreună cu cei 33 de călugări şi creştinii din împrejurimi, construiesc impunătoarea biserică de zid care există şi astăzi, chiliile, clopotniţa şi gospodăriile anexe.
       În perioada în care stareţ  a fost ieromonahul Damaschin, mănăstirea a avut  o perioadă înfloritoare din punct de vedere material şi spiritual. Ca şi viaţa unui om, lăcaşul a cunoscut urcuşuri şi coborâşuri, ieşind întotdeauna din toate crizele mai puternic şi mai frumos. Legea secularizării averilor mănăstireşti i-a redus  dramatic veniturile obligând-o , în 1906, să renunţe la viaţa de obşte. Stareţul Grigorie Munteanu Georgescu, fost ucenic la Muntele Athos, readuce la viaţă Cheia şi construieşte paraclisul mănăstirii pentru slujbele de iarnă. Însă, în al ll-le război mondial, germanii au distrus clădirile incintei . La fel şi cutremurul din 1977 nu a trecut neobservat, lăsându-şi amprenta  distrugătoare pe acest loc.

Sunet şi lumină…

            Şi totuşi Mănăstirea Cheia există astăzi mai frumoasă ca oricând. Aşezată într-un peisaj de o rară frumuseţe, este ca o chemare tainică spre veşnicie şi oricât te-ai strădui, nu poţi s-o ocoleşti Cheia a fost şi rămâne aici în timp şi spaţiu, ca o mărturie de credinţă. Istoria, cu război şi pace , a lovit-o şi a mângâiat-o, dar  nu a desfiinţat-o. La intrarea în cimitirul mănăstirii , poarta spre veşnicie a celor ce pleacă dintre noi, există o statuie în continuă rugăciune. Este simbolul credinţei că dincolo de deşertăciunea acestei lumi se află o speranţă. Şi acea speranţă este firul de care se agaţă omul în ascensiunea sa într-o lume lipsită de rău…
     Rănită şi vindecată de atâtea ori Cheia,  împreună cu călugării şi  preoţii ei,  inspiră credinţă , pace, evlavie. Toate aceste virtuţi sunt  născute dintr-un duh al blândeţii remarcabil şi  ne cheamă neîncetat să ne povestească despre răbdare , suferinţă dar si despre dragoste. Despre bucuria sfântă ce se naşte din răni sângerânde, despre acea pace firească şi  despre cuminţenie în priviri şi atitudine. Am plecat de la mănăstire sub cerul unui început de amiază cum nu mai văzusem. Aerul era plin de sunet şi lumină, un sunet clar al clopotelor care chema credincioşii ţinutului la întâlnirea cu Dumnezeu. Autocarul în care mă urcasem alerga spre o altă destinaţie însă  amintirea acestei mănăstiri mi se întipărise în suflet . Simţeam tristeţea despărţirii ca pe o rană nevindecabilă…


Georgeta Istrate





Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu