Istoricul
bisericii
Demolările din
București au început în luna aprilie a
anului 1977, cu Biserica Enei. Monument de o valoare deosebită, a fost primul
sacrificat de sistemul comunist. Ctitorită în anul 1611, biserica avea altarul
îndreptat spre Bd. Nicolae Bălcescu. Construcția, în plan treflat, cu turlă pe naos şi turlă clopotniţă pe
pronaos adăpostea printre alte piese rare şi o frescă pictată de Gheorghe
Tattarescu. Monumentul se afla vizavi de Teatrul Național, în zona Pieței Universității. Avea hramul Sfântului Nicolae și fusese construit inițial din lemn, în anul 1611, de către o soție de
târgoveț, pe nume Iana. De aici și numele mahalalei în care se afla - mahalaua
Bisericii Ianii. Tot o femeie rezidește lăcașul de cult din piatră și
cărămidă, între anii 1720-1724, jupâneasa Safta Negoiescu, cumnata Doamnei
Marica, soția lui Constantin Brâncoveanu. Aceasta a înzestrat lăcașul cu mobilier, strane, un jeț arhieresc, uși de intrare bogat sculptate în lemn de
stejar, în stil brâncovenesc.
Istoria Bisericii Enei începe cu o construcție din lemn ridicată la 1611, de o anume jupâneasă Iana, în
memoria soțului său care fusese negustor,
ucis pe acest loc de oamenii și
din porunca domnitorului Radu Mihnea. Piatra funerară cu epitaf
poate fi considerată actul de naștere al bisericii.
După aproximativ
un secol, biserica este reclădită din piatră și cărămidă, între anii 1720-1724, de altă jupâneasă, pe
nume Safta, pentru și din munca
răposatului ei soț, Pană Negoescu, mare logofăt și frate al Maricăi
Doamna, soția lui Constantin Brâncoveanu.
La hramul inițial al Sf. Ierarh Nicolae s-a adăugat mai târziu cel al
Sf.Mc. Varvara, protectoarea minerilor.
Pisania de
deasupra ușii de intrare, consemnată de Nicolae Iorga în anul 1905, era scrisă în litere chirilice
și dădea mai multe informații despre lăcaș: "Doamne D(um)nezeule nostru,
căruia ceriul îți iaste scaun și pământul supt picioarele Tale, întăriaște
sfântul acesta lăcaș al mărirei Tale
care întru slava Ta și întru cinstea Sfântului Erarh Nicolae din temelie s-au zidit și cu toată podoaba
bisericească s-au înfrumusețat din
drepte ostenelele răposatului robului tău jupan Pană Negoescu Vel Log(ofă)t,
nepotul prea-pomenitului Io Constantin Basarab Vo(e)vod cu sârguiala cucernici
roabei jupaniții Safti, soția pomenitului boiar, dup* pristăvirea lui, și
primește rugăciunile ce ți se vor aduce
întru el neîncetat , pentru toată
pravoslaviia, pentru răposat părinții lor, ctitorilor și pentru înșii ei, la
prea-sfântul cerescul tău jăutănic. În zilele prea-luminatului Domn Io Nicolae
Alexandru Voevod, la anul de la Zidirea Lumii 7232, iar de la Nașterea
Mântuitorului H(risto)s 1724, Av(gust)ă 1 dne".
Mărturii despre atmosfera sfârșitului de epocă fanariotă
în mahalaua Ienii
Ca majoritatea
bisericilor vremii, inițial a fost biserica unei mănăstiri , înconjurată de
chilii , anexe mănăstirești și cimitir.
Informații importante despre obiceiurile vremii sunt consemnate de
Constantin Mateescu în cartea ce prezintă existența lui Nicolae Filimon (1819-1865),
având în vedere că și-a trăit mare parte din viață în mahalaua Ienii. Tatăl său, popa Mihai, a fost preotul acestei
biserici timp de 20 de ani , între 1810-1830,
și a locuit cu familia sa în chiliile
din jur. Secerat la numai 46 de ani de
una din epidemiile ce bântuise orașul,
părintele Mihai va fi înmormântat lângă altar, sub zidurile ctitoriei
logofetesei Safta .
Chiliile erau împrejmuite cu ziduri înalte și groase, adăpostind camerele preotului și un han cu treisprezece
prăvălii aflate sub administrația
epitropiei. Chiliile mănăstirești au dispărut cu vremea , fiind înlocuite de casa parohială (clădită în 1866 de Sultana
Maria din familia Câmpineanu), dar
prăvăliile epitropiei au dăinuit până în
contemporaneitate, putând fi privite de la ferestrele Facultății de
Arhitectură: magazinul de plisat, un
atelier de împăiat păsări, o croitorie,
o legătorie de cărți și o pivniță de vinuri cu magazie, administrat de blocul
Dunărea. Constantin
Mateescu reface în cartea sa atmosfera
sfârșitului de epocă fanariotă
din București, aducând în prim-plan informații despre mahalaua Ienii: "o
mahala selectă, locuită de mulțime de boieri, dar și de negustori ce-și
desfăceau produsele pe strada
Colței sau pe Podul Mogoșoaiei. După o catagrafie din 1810, ea
numără 44 de case, 182 de bărbați, 181 femei, 363 suma totală. Mândria
mahalalei o constituia biserica"( Constantin Mateescu, Pe urmele lui Nicolae Filimon, 1985, p. 78).
Din punct de
vedere arhitectonic, Biserica Enei făcea
parte din categoria bisericilor cu plan
treflat (cu absidele laterale mici), cu
pronaosul ușor supralărgit, cu turlă pe
naos și turlă-clopotniță pe pronaos, tip preluat și dezvoltat în secolul următor în mod strălucit.
Exteriorul era caracteristic secolului XVII, cu două registre de panouri
arcuite, cu ferestrele în ancadramente
de piatră, lucrate cu baghete
întretăiate de tip moldovenesc,
iar ușa de la intrare era înconjurată de o sculptură în piatră, cu motive florale
brâncovenești. Pridvorul bisericii
era deschis, avea trei arcade în centru,
rezemate pe stâlpi poligonali din
zidărie.
În „Repertoriul
bibliografic al monumentelor feudale
din București” (1961), Nicolae Stoicescu face o descriere amănunțită
a arhitecturii monumentului, subliniind "elevația foarte bine
proporționată, de o zveltețe deosebită" . Silueta elansată a corpului
bisericii, accentuată și de cele două turle - una octogonală, alta hexagonală
- amintea de Biserica Kretzulescu, rămasă din fericire în picioare.
Din
descrierile foarte detaliate ale
monumentului rezultă soliditatea lui.
Astfel, vorbind despre naos și sistemul de boltire, Nicolae Stoicescu adaugă că
nișele proscomidiei și diaconiconului
sunt săpate în grosimea zidului, iar
despre pronaos spune că zidul dinspre
apus, foarte gros, de peste 1,50 m, cuprinde, amenajată în grosime, scara ascunsă ce duce la
clopotnița de deasupra pronaosului. Între anii 1868-1870, cu ocazia unor
renovări , biserica a fost repictată de Gheorghe Tattarescu , dar s-a păstrat și
din fresca originală din secolul XVIII
pe peretele de apus al pronaosului și în
pridvor. Deși la cutremurul din 1940 turlele bisericii nu au căzut, s-a
apreciat ca necesară refacerea lor în
beton armat. Așa se face că la seismul
din 4 martie 1977, care a prăbușit o serie de blocuri ale centrului
(între care și blocul Dunărea
învecinat), biserica Enei nu a
avut de suferit decât fisuri
superficiale în tencuieli, fără a-i fi afectată structura de rezistență (Lidia Anania, Bisericile osândite de Ceaușescu 1995,
p.17).
Georgeta Istrate
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu